La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul era un oraș al eleganței pe roți, dar roțile erau trase de cai. Trăsurile elegante dominau Calea Victoriei, iar mirosul specific de petrol, care avea să definească secolul următor, era necunoscut. Totuși, România era deja un pionier în industria petrolului (cu prima rafinărie din lume la Ploiești, 1857). Paradoxul era că deși producea petrol, infrastructura pentru consumatorii interni de automobile – o noutate zgomotoasă – lipsea cu desăvârșire.
Primul automobil a ajuns în București în 1898. Odată cu el, s-a născut o problemă: de unde alimentezi o mașină care se plimbă într-un oraș plin de trăsuri?
Benzina, în acea fază timpurie, nu era considerată un combustibil obișnuit, ci o substanță inflamabilă, vândută în mici cantități. Primele locuri de unde se putea cumpăra acest „spirit de petrol” erau, surprinzător, farmaciile sau drogheriile bine aprovizionate.
- Șoferul (un pionier al vremii, adesea un boier sau un bancher entuziast) își aducea automobilul în fața farmaciei și aștepta. Benzina era livrată din canistre de metal sau butoaie, turnată manual, cu pâlnia, direct în rezervor. Procesul era lent, periculos și adesea un spectacol pentru trecători.
Abia după 1905, pe măsură ce numărul mașinilor creștea (în special datorită cluburilor auto), nevoia de stații dedicate a devenit presantă. Companiile petroliere străine și locale, precum Româno-Americană (filială a Standard Oil) și Astra Română (Shell), au început să monteze primele pompe.
- Primele pompe nu erau stații complete, ci simple dispozitive din fier forjat, amplasate pe trotuarele arterelor principale (Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta), în fața marilor garaje sau a sediilor companiilor petroliere.
- Aceste pompe, operate manual cu o manivelă (pentru a ridica benzina din rezervorul subteran), arătau ca niște felinare înalte, cu un indicator vizual din sticlă care arăta cantitatea de combustibil.
Perioada interbelică a adus adevărata revoluție. Mașina nu mai era o jucărie, ci un simbol al statutului social și un motor economic.
- Instituții precum celebrul Garaj Ciclop (construit pe Bulevardul Magheru în anii ’20, prima parcare supraetajată din România), nu erau doar locuri de depozitare, ci și centre de service și, implicit, puncte de alimentare esențiale.
- Stația „OSIN” din Piața Victoriei: Abia în jurul anilor 1930-1940 apar primele stații de alimentare complete, cu o arhitectură funcțională proprie (pavilioane, copertine), similare celor văzute în Occident. Stațiunea OSIN (Oleo-Sindicala) din Piața Victoriei, de exemplu, era un etalon al modernității, oferind nu doar benzină, ci și service și accesorii – un adevărat „service center” timpuriu.
Astfel, într-o singură generație, peisajul urban al Bucureștiului s-a schimbat radical. Zgomotul roților de trăsură și al copitelor cailor a fost treptat înlocuit de huruitul motoarelor și de mirosul puternic, dar eliberator, al benzinei – un preț mic de plătit pentru viteza și modernitatea pe care o aducea automobilul.
