Casa Dinu Lipatti este cea mai veche de pe bulevardul Lascăr Catargiu. Este casa unde a locuit familia marelui pianist Dinu Lipatti, devenită pentru scurt timp centru cultural (unde există nu mai puțin de trei piane!) și acum amenințată cu vânzarea parțială, în urma unei executări silite. Ministerul Culturii poate însă interveni, execitându-și dreptul de preempțiune și împiedicând înstrăinarea casei, rezervând-o astfel destinației actuale, cea de centru cultural.
Pianista Madalina Pasol se alatura demersurilor asociatiei Grafoart de a salva casa in care a trait marele pianist si compozitor Dinu Lipatti, acum supusa executarii silite.
Asociația Editura Muzicală Grafoart lansează un apel public pentru semnături, cu scopul de a solicita intervenția autorităților pentru achiziția și conservarea acestui monument de patrimoniu.
Vino sambata 5 aprilie de la ora 16 la Salonul Chopin & Champagne pentru a celebra muzica clasica, intr-un recital de exceptie, dar si ca sa iti aduci contribuția la protejarea moștenirii culturale românești! Evenimentul este cu intrare liberă, iar donațiile pentru actul artistic sunt recomandate.
Semnează petiția aici: https://www.petitieonline.com/salvarea_casei_dinu_lipatti
De la Mădălina Pasol știu ce înseamnă cu adevărat să fii pianist concertist și fiecare concert al ei este o bucurie integrală pentru mine – aceasta pentru că ea îl trăiește ca o experiență integrală, vitală. Am avut norocul să văd mulți pianiști extraordinari, Mădălina este în top – și ea mi-a dat o senzație pe care nu am mai avut-o niciodată și care văd că persistă: când o văd la pian mi se face pur și simplu poftă să cânt! Ca eroina unui film de aventuri, mă face să vreau să fiu acolo, pe clape, câteodată dându-mi halucinanta senzație că am și fost acolo pe clape!
Cu toată această paranteză am vrut să spun un singur lucru: că acolo unde pune ea pasiune este o cauză care nu are cum să nu mă captiveze – și îndrăznesc să afirm că vă va captiva și pe voi.
Am scris aici mai multe despre Mădălina Pasol: https://palindrom.eu/pofta-de-muzica-cd-algo-ritm-madalina-pasol/
Deocamdată, iată aici câte ceva despre istoria unei case și a unui pianist care a zguduit lumea (mai multe informații găsiți pe dinulipatti.org)
Casa exista deja pe Bulevardul Lascăr Catargiu în 1907, când tânărul arhitect Petre Antonescu a modernizat-o și a transformat-o.
Dinu Lipatti s-a născut în 1917, an de război, în timpul ocupației germane asupra Bucureștiului. Nașul său de botez a fost George Enescu. Mult așteptat de părinții săi, venirea lui pe lume a fost percepută ca o rază de lumină în vremuri tulburi. Numele îi fusese ales dinainte – Constantin, ca pe bunicul său. La 8 ani, după primele noțiuni căpătate în familie, micul Dinu este încredințat profesorului Mihail Jora, eminentă personalitate, pentru a începe o serioasă și metodică educație muzicală.
Dinu studiază pianul, solfegiul și armonia. După trei ani, având deja nivelul cerut la Conservatorul din București – „Academia de Muzică și Artă Dramatică „- este admis în clasa renumitei profesoare Florica Musicescu. Continuă lecțiile cu Maestrul Jora, abordând de data aceasta și compoziția.
Progresele tânărului elev sunt rapide. Își termină în mod strălucit studiile în 1932, după numai patru ani și, la audiția laureaților Academiei, interpretează Concertul în mi minor de Chopin. Dar cariera de concertist a lui Dinu Lipatti va fi inaugurată în anul următor, cu Concertul în mi bemol major de Liszt, acompaniat de orchestra Filarmonicii din București, sub bagheta lui Alfred Alessandrescu.
Cei care l-au cunoscut povestesc la unison că talentul său era excepțional – auz absolut, simț ritmic fin, memorie muzicală ieșită din comun, sensibilitate rară – împletit cu o capacitate remarcabilă de muncă și cu însușiri fizice ideale pentru pian: brațe lungi, mâini mari, degetele suple și puternice. Acest „echipament natural” a fost modelat sub îndrumarea a doi maeștri: Mihail Jora și Florica Musicescu, piloni ai școlii românești de compoziție și pian.
“Băiețandrul acesta ciudat, cu un comportament lipsit de expansivitate cuceritoare, era cu totul altcineva când se așeza la pian. Grav, serios, transcendental, muzică îl mistuia cu o pasiune unică și ireversibilă. Adolescentul devenea frumos, înalt, puternic, sublim. Rareori mi-a fost dat să văd o transfigurare atât de puternică”.
(Valentin Lipatti, fratele pianistului, despre Dinu Lipatti în volumul “Strada Povernei 25”).
Iată ce spune însuși Dinu Lipatti despre interpretarea unei partituri prestigoase:
˝Cum să faci ca să nu te îndepărtezi de textul operei pe care o interpretezi? Cum să faci ca să nu te lași pe nesimțite în voia unor licențe ușoare, care, treptat, fără să-ți dai seama chiar, devin cu timpul abateri de neiertat? Pentru aceasta nu există decât un singur mijloc: să reîncepi mereu, uitând tot ce ai făcut mai înainte: frazare, accent, nuanță dinamică și mișcare și să consideri textul ca și cum nu l-ai fi văzut niciodată.
Căci, negreșit, o frazare tinde să se îndepărteze tot mai mult de ceea ce a fost inițial: un accent, o nuanță capătă o importanță pe care nu voiam deloc să le-o dăm la început, contururile unui ritm se estompează…. și denaturările se agravează cu timpul…˝
Este admis la Conservatorul din București, pentru ca în 1934 să participe la concursul internațional de pian din Viena. Faptul că i s-a decernat doar al doilea premiu l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul în semn de protest. Cortot l-a invitat la Paris să-și continue sub conducerea sa studiile de pian la Ecole Nationale de Musique, unde ia și lecții de compoziție cu Paul Dukas și Nadia Boulanger și de artă dirijorală cu Charles Munch.
În 1936 își începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial revine la București unde dă recitaluri de pian ca solist sau acompaniindu-l pe George Enescu.
Dinu Lipatti pleacă din țară, devine profesor la Geneva la o vârstă foarte fragedă, dar tot la o vârstă foarte fragedă părăsește această lume, victimă a unei boli necruțătoare, limfomul Hodgkin.
În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soție, Madeleine Cantacuzino (1908-1983), de asemenea o fostă elevă a Floricăi Musicescu și decide să se stabilească cu Madeleine în Elveția, unde devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Își continuă cariera concertistică cu recitaluri de pian sau ca solist împreună cu orchestre dirijate de Herbert von Karajan sau Alceo Galliera, realizează în studio imprimări pe discuri. Iată ce spune unul dintre elevioi săi:
„Idealul pe care îl urmărea, ca pianist recreator, spunea elevul său Jacques Chapuis, se poate rezuma într-o frază pe care Lipatti o repeta malițios: Pianistul perfect, pe care mi-ar plăcea să-l pot scoate din buzunar, ar trebui să aibă tușeul cantabil și imaginația lui Alfred Cortot, strălucirea și brio-ul lui Vladimir Horowitz, culorile lui Walter Gieseking, iscusința și suplețea lui Wilhelm Backhaus, ardoarea și tandrețea lui Edwin Fischer. Am adăuga în gând: modestia și personalitatea lui Dinu Lipatti, care a realizat adesea acest obiectiv visat”.
În unele scrisori, adresate profesorilor săi, Lipatti vorbește de pianistul-vultur al viitorului, care cumulează toate calitățile citate mai sus, iar schița cursului de interpretare la Conservatorul din Geneva, realizată câteva luni înaintea morții sale, este de o emoționantă actualitate. Vorbind de eforturile inutile făcute de unii muzicieni pentru a reconstitui caracteristicile muzicii altor epoci, adaugă:
„[…] Să nu uităm, adevărata și marea muzică își depășește timpul; ba, mai mult, ea n-a corespuns niciodată cadrului, formelor și regulilor în vigoare în momentul nașterii sale. Bach cere orga electrică cu nenumăratele ei mijloace pentru piesele sale de orgă, Mozart cere pianul și se depărtează în mod hotărât de clavecin, Beethoven cere imperios pianul nostru modern căruia Chopin, avându-l deja, a fost primul care i-a dat culoare, iar Debussy merge mai departe, lăsând să se întrezărească, prin Preludiile sale, undele Martenot.
Deci, a voi să restitui muzicii cadrul ei de epocă înseamnă a voi să îmbraci un adult în haine de adolescent. […] Stravinsky avea dreptate când spunea că ”muzica este prezentul!” […]
Nu cercetați niciodată o operă cu ochii morților sau ai trecutului, s-ar putea să nu vă alegeți decât cu imaginea craniului lui Yorick. Casella spunea pe drept cuvânt că nu trebuie să ne mulțumim să respectăm capodoperele, ci să le iubim”. Și, într-o scrisoare, el explică mai mult ideea compozitorului italian: „ […] căci nu respectăm decât lucrurile moarte și o capodoperă este un lucru etern viu”.
Ultimul său recital, cel de la Besançon, a devenit o legendă în lumea muzicii. În după-amiaza zilei de 16 septembrie, Lipatti, doborât de un nou acces de febră, nu crede că va putea cânta. În cele din urmă, susținut de doctorul său, el decide să facă un mare efort. Recitalul, susținut în întregime, va fi ca un sacrificiu pe altarul artei. ”Nu vă serviți de muzică, serviți-o !” Marele artist servea muzica pentru ultima oară.
În partea doua a recitalului intenționa să execute cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin. Puterile însă îl părăsesc, după o lungă pauză în care publicul nu s-a clintit din sală, Dinu Lipatti reapare pe scenă, se așază la pian și interpretează motivul „Jesus bleibt meine Freude” din cantata „Herz und Mund und Tat und Leben” de Johann Sebastian Bach. Cu această rugăciune s-a încheiat una din cele mai bogate și scurte cariere cunoscute în arta interpretativă modernă.
Două luni mai târziu, la 2 decembrie 1950, la numai 33 de ani, Dinu Lipatti ne părăsea pentru totdeauna…
