Citind volumul de poezii „Epitaf” al autoarei Cătălinei Sandu agățăm un hamac de copacul vieții. Și, practic, epitaful tinereții devine o pledoarie pentru viață. Când ești tănâr și poezia e tănără, infuzată de marile teme, precum viața și moartea și, bineînțeles, croiala dintre cele două forțe în lume.
În toată această foială dintre moarte și viață ne întrebăm sincer ce semnificație are astăzi poezia? Am putea crede că e un sunet muzical transpus în cuvinte sau o scânteie a sufletului care seduce inimile și/sau mințile iubitorilor de poezie?
Autoarea Cătălina Sandu imprimă sunetul pendulei dintre viață și moarte cu spiritul feciorelnic, creator și veșnic fremător în fața tainelor. Prin stihurile sale caută nemurirea asemenei lui Kundera, esențe ce pot fi culcate, dospite în cuvinte. Sperăm pe viitor și în necuvinte!
Poate, cartea de poezii „Epitaf” scrisă de Cătălina Sandu, publicată prin Booksprint, 2024, ne va răspunde – așa cum caută autoarea să ne transmită printr-un mesaj schakespearian sau în spiritul aventurier al scriitorului Italo Calvino – „că povestea a tot ceea ce a fost sau nu să fie. E o poveste a nemuririi amintirii pe care o cărăm în cârcă oriunde am fugi de ea pe acest pământ, și care ne apasă tot mai tare cu fiecare om drag care nu mai e, dar ne rămâne. Iubirea persistă în fiecare gând nerostit, în fiecare loc unde am fost împreună și din care ne-am întors separat”.
Volumul de debut al autoarei Cătălina Sandu, „Epitaf” pare a fi un imn sau o inscripție, codificată în cuvinte, închinată renașterii iubirii din moartea imaginară, „până și copacul vieții dă greș câteodată/îi încurcă pe cei tineri/cu cei bătrâni/pe cei buni/cu cei răi/pe cei n-au dar dau/cu cei ce n-ar da oricât ar avea/ziua cu noaptea/sfâșitul cu tine/măcar de am agăța de el un hamac/s-avem după cum umblă vorba/odihnă veșnică”.
Uneori,versurile Cătălinei Sandu abundă de simboluri și emoția jocului iubirii du-te-vino, „stăteam toate aplecate/deasupra sicriului/outfit check/gura încremenită/rochia albă de crinolină/să nu ne urăști/noi știm floarea ta de mac/prinsă în părul împletit /ești spirit de vamă […] nu ți-am cerut marea cu sarea/și tot ne-ai dat-o/mulțumim, da´ nu trebuia/să fie primit[…] nu-ți face griji suntem aici/am fost și mai devreme/tăceam împreună/vino să te schimbi în ceva mai comod/și să te întinzi puțin pe pat/ai nevoie de odihnă/adu-mi o carte/citește/mi ceva/sunt atât de obosită/și ți-am citit să adormi”.
Alteori, poezia autoarei se identifică cu un pastel ce unește într-un tablou iubirea și natura, „iubirea are mâini și picioare/fuge de colo-colo/și se oprește din când în când/să-mi facă cu ochiul/are brațe cu care cheamă/și apoi îndepărtează/ e și furtună și curcubeu/e soare cu dinți […] e altfel de fiecare dată și pentru fiecare/îmi spui că par gânditoare/mă întrebi dacă s-a întâmplat ceva/mă gândeam doar/pentru mine iubirea are părul roz”.
Poezia Cătălinei Sandu atrage atenția prin universalitatea legăturii dintre cer și pământ: „nu știu dacă pământul e izolat fonic/sau se aude până-n cer/să mă dea mai tare/trebuie să știi/începusem să-ți scriu o scrisoare/pentru când aveai să vii acasă/în care îți promiteam/că o să mergem până la târgoviște/cu bicicletele/și de data asta nu mai fac mofturi/ că o să găsim un loc frumos la paltinu//i de data asta te ajut să asamblezi cortul/și că te iubesc/te iubeam iubesc/auzi?/și că sunt încă aici/chiar dacă tu nu ești/momentan/dar o să fii, o să fii/devenise un fel de tatăl nostru/zis prost/dar obsesiv/[…] ai avut bilet doar dus/am fost împreună/și atât de singure/în cazul nostru/speranța a murit/penultima (poșta română nu ajunge în cer)”.
Influența inspirației lusitane, gravitează între Fernando Pessoa și Luís Camões, adâncind versul cu înțelesuri subtile „îți tot zic/să nu-ți fie frică/nu-i asculta/ba să-ți fie/și să-i dai înainte/niciodată nu o să fie momemtul oportun/termină cu prostiile/iubirea nu te așteaptă la piață la nord/uite,alții au fost până-n brazilia ca s-o găsească/du-te și tu/până-n pânzele albe/dacă vrei să știi ce e dincolo/unde se termină pământul și începe marea/nu poți să pierzi ce n-ai avut/ce e al tău cu adevărat o să rămână cu tine/în tine/soarele mereu privește înapoi/către floarea lui”.
Autoarea Cătălina Sandu merită apreciată pentru curajul de a dori să cunoască esența dintre ciocnirea marilor teme. Din această ciocnire sperăm să rămănă un epitaf care să ne spună povestea. Dacă nu, măcar să agățăm un hamac de copacul vieții.
*Cătălina Sandu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, unde s-a format ca traducătoare. Născută în Ploieşti, pasiunea pentru traducere a adus-o mai aproape de ocean, în Lisabona. Deşi actul de traducere e în sine un act de creație, autoarea şi-a dorit să pună cap la cap câteva gânduri aşezate pe hârtie aproape ca un reflex într-o perioadă tulbure în care singura constantă din viața ei a rămas scrisul.
