Guvernul revoluţionar din Ţara Românească a desfăşurat o intensă acţiune diplomatică prin trimişii săi acreditaţi pe lângă marile puteri europene, Revoluţia din Ţara Românească fiind, încă de la început, sub semnul ameninţării armatelor otomane şi ţariste, notează lucrările „Revoluţia Română din 1848” (Editura Politică, 1969) şi „Istoria românilor, vol. VII, tom 1, Constituirea României moderne (1821-1878)” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
Ion Ghica a fost trimis la Constantinopol, cu misiunea de a convinge atât Poarta să accepte schimbările din cele două ţări româneşti cât şi pe diplomaţii marilor puteri acreditaţi în capitala Imperiului otoman. Dumitru Brătianu fusese trimis la Pesta, iar Al.G. Golescu (Negru) s-a deplasat, succesiv, în Ungaria, Austria şi Franţa, unde a fost acreditat cu începere de la 1/13 august 1848; Ioan Maiorescu a mers la Parlamentul din Frankfurt am Main. Cu toate eforturile depuse, mai ales de Golescu, aceste acţiuni, în ansamblu, pe plan extern nu au putut salva regimul revoluţionar muntean şi, mai ales, să-l apere de intervenţia armată represivă a imperiilor învecinate.
O armată otomană de cca 20.000 de oameni, în frunte cu Suleiman-paşa, a sosit la 13/25 iulie 1848, la Rusciuk (Ruse), gata să intervină în Ţara Românească. La 19/31 iulie a trecut Dunărea, la Giurgiu, cu scopul de a restabili „ordinea legală” şi a proteja „vechile drepturi şi instituţiuni ale ţării”, potrivit lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003). Mai multe manifestaţii au fost organizate în Bucureşti, prin care oamenii îşi arătau ataşamentul faţă de cauza revoluţiei. Între 19/31 iulie – 2/14 august, au avut loc la Giurgiu, tratative între reprezentanţii Guvernului provizoriu şi trimisul Porţii, care s-au încheiat cu un acord cu următoarele prevederi: înlocuirea Guvernului provizoriu cu o Locotenenţă Domnească, formată din trei membri, modificarea „Constituţiei” (Proclamaţia de la Islaz) şi supunerea ei aprobării sultanului, după care Poarta va recunoaşte starea de lucruri existentă în Ţara Românească.
O Locotenenţă Domnească a fost aleasă la 28 iulie/9 august, în cadrul Adunării populare de pe „Câmpia Libertăţii” (Filaret), cei trei membrii ai săi acceptând să modifice „Constituţia” în sensul dorit de sultan. A fost recunoscută de Suleiman-paşa în numele sultanului, la 29 iulie/10 august. La propunerea acestuia a fost constituită o delegaţie în frunte cu Nicolae Bălcescu, care să meargă la Constantinopol pentru a supune aprobării sultanului constituţia adoptată la Islaz. La Constantinopol, însă, atmosfera nu a fost deloc favorabilă desfăşurării tratativelor, delegaţia română plecând dezamăgită. Boierimea reacţionară trimisese un memoriu sultanului, prin care protesta împotriva lui Suleiman-paşa, acuzat de părtinirea Revoluţiei din Ţara Românească. Suleiman-paşa a fost îndepărtat din funcţie şi înlocuit cu Fuad-paşa, considerat unul dintre cei mai energici comisari turci, un adversar al reformelor, care a primit instrucţiuni din partea sultanului de a merge cu forţa armată împotriva Revoluţiei din Ţara Românească. La 27 august/9 septembrie 1848, Fuad-paşa a sosit la Galaţi, de unde, după câteva zile de carantină, a trecut cu armatele la Giurgiu. La 1/13 septembrie, o delegaţie a sosit la Giurgiu cu un memoriu din partea Locotenenţei prin care se cerea comisarului turc respectarea constituţiei de la Islaz şi a drepturilor pe care ea le proclamase.
Sursa foto: historia.ro
Au fost luate măsuri de organizare a rezistenţei armate, care însă s-au lovit de slaba dezvoltare economică ce nu permitea dotarea cu mijloace proprii de luptă, dar şi de ezitările unora dintre fruntaşii Revoluţiei. Pentru a arăta tuturor ataşamentul românilor faţă de cauza Revoluţiei, la 6/18 septembrie, au fost arse Regulamentul organic şi arhondologia (condică ce cuprindea rangurile boiereşti). Apreciind în mod just pericolul iminent în care se găsea Revoluţia şi ţara, Nicolae Bălcescu, aflat încă la Constantinopol, cerea cu insistenţă organizarea unei rezistenţe armate împotriva duşmanului: „Este neapărat ca să începeţi a vă găti ca să arătaţi oarecare semne de împotrivire, oarecare demonstraţii armate”, potrivit „Istoria românilor, vol. VII, tom 1, Constituirea României moderne (1821-1878)” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). Unităţi militare au fost îndreptate spre tabăra de la Râureni (Câmpul lui Traian), organizată de Gheorghe Magheru, însă nu au fost luate măsuri împotriva înaintării armatei otomane dinspre Giurgiu spre Bucureşti.
În marşul spre Bucureşti, Fuad-paşa şi-a organizat, iniţial, tabăra la Sinteşti, dar după două zile a schimbat itinerariul trupelor, la 12/24 septembrie 1848 aşezându-şi tabăra în Dealul Cotrocenilor. În acel moment, oştirea otomană s-a aflat în faţa unui zid viu alcătuit din ţărani „în număr de cel puţin 30.000” după aprecierea consulului Colquhoun, aşezaţi fiecare „după sate, fiecare cu preotul său şi cu prapurii bisericilor”. Comisarul otoman nu a acţionat imediat. El a trecut la o nouă etapă a operaţiilor abia la 13/25 septembrie, mizând pe faptul că mulţi dintre ţărani, lipsiţi de hrană, se vor retrage. Totodată, Fuad-paşa a trecut la înlăturarea, prin arestare, a fruntaşilor Revoluţiei, care au refuzat să accepte restabilirea Regulamentului organic. În locul Locotenenţei Domneşti a fost numit caimacam Constantin Cantacuzino. Revoluţionarii români în frunte cu Nicolae Bălcescu au protestat vehement împotriva introducerii rânduielilor regulamentare, mulţi dintre ei fiind arestaţi şi trimişi în exil, arată lucrarea „Istoria românilor, vol. VII, tom 1, Constituirea României moderne (1821-1878)” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
A urmat ridicarea taberei de la Cotroceni iar cei peste 20.000 de turci dispuşi pe trei coloane s-au îndreptat spre capitală. O primă coloană comandată de Mehmet-paşa a trecut pe la Văcăreşti şi a pătruns prin bariera Podului Beilicului (azi Calea Şerban Vodă). Cea de-a doua coloană, cu mult mai numeroasă, aflată sub comanda lui Fuad-paşa şi a lui Omer-paşa, a forţat pătrunderea pe la Podul de Pământ (azi Calea Plevnei). Lipsiţi de arme şi de conducători, sute de oameni, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, au fost călcaţi de copitele cailor sau au căzut răpuşi de gloanţe şi baionete. Cea de-a treia coloană otomană, în frunte cu Kerim-paşa, a venit pe Calea Pandurilor, îndreptându-se spre cazarma din Dealul Spirii, unde urma să-şi aşeze efectivele.
În ciuda ordinului primit în noaptea de 12 spre 13 septembrie din partea lui Ion Brătianu, prefect al Poliţiei Capitalei, de a merge în Dealul Spirii cu armele descărcate, căpitanul Pavel Zăgănescu, aflat la comanda companiei de pompieri, a plecat cu ele pregătite pentru luptă. La rândul său, colonelul Radu Golescu a trecut peste ordinul dat de şeful oştirii şi a refuzat să predea cazarma lui Kerim-paşa, declarând: „datoria unui soldat este să moară cu arma în mână şi că mai mulţumit este în acest caz decât să se vadă dezarmat”, potrivit lucrării „Revoluţia Română din 1848” (Editura Politică, 1969).
Sursa foto: rfi.ro
În lupta din Dealul Spirii, pompierii au pus în derută oştirea otomană, alternând focurile de armă cu lupta la baionetă. Din ordinul lui Kerim-paşa, otomanii au folosit tunuri, care au provocat numeroase victime în rândul ostaşilor români. În această încleştare, pompierii români au reuşit să captureze două tunuri, pe care le-au îndreptat împotriva duşmanului. Lipsa muniţiei precum şi intervenţia unui escadron de cavalerie otomană au determinat abandonarea de către români a tunurilor, nu înainte de a le fi scos din poziţia de tragere.
După un moment dedicat aprovizionării cu muniţii, pompierii, cot la cot cu infanteriştii, au reluat cu şi mai multă îndârjire lupta. Văzând hotărârea cu care luptau soldaţii români, otomanii au decis încheierea luptei. În schimbul depunerii armelor, românilor le era asigurată „libera ieşire din cazarmă”. În momentul în care 200-300 de ostaşi fără arme au părăsit cazarma, turcii au deschis focul. Au murit şi au fost răniţi numeroşi soldaţi români. În cazarmă mai rămăseseră câţiva care au refuzat depunerea armelor. Trupele turceşti aflate sub comanda lui Kerim-paşa au ocupat cazarma, în cele din urmă, iar celelalte două coloane au ocupat oraşul, prădându-l şi săvârşind numeroase abuzuri.
Vechiul regim regulamentar a fost restaurat printr-o dură proclamaţie a lui Fuad-paşa. La 15/27 septembrie 1848, trupele ţariste, din ordinul comisarului general Duhamel, luând drept pretext tragica luptă din 13/25 septembrie 1848 între români şi turci, au trecut Milcovul sub comanda generalului Luder, pentru a sprijini armata sultanului. Un decret special din 25 septembrie/1 octombrie a trimis în exil majoritatea conducătorilor Revoluţiei din Ţara Românească. AGERPRES
