Principala proprietate bucureșteană a doctorului Caracaș a fost în strada Șelari, unde și’a avut și locuința. Este vorba despre vastul teren de la nr. 4-8, binecunoscut nouă celor de astăzi pentru faptul că este viran de multe decenii. Locuința se pare că a ars la Marele Foc din 1847, pierzându’se atunci și prețioasa bibliotecă a doctorului. Parcela a fost ulterior reconstruită sub formă de han, păstrându’și această funcție de cazare timp de aproape trei sferturi de veac. S’a numit pur și simplu Hanul (apoi Hotelul) Caracaș, dar Grigore Caracaș se pare că l’a vândut în anii 1880 moșierului și comerciantului Athanasie (Tănase) Eliad. Acesta este cunoscut drept proprietarul casei Eliad din strada Mircea Vodă, căreia i’a dat înfățișarea actuală. Tot el deținea în vremea aceea și Hotel de France. Eliad a rebotezat stabilimentul din str. Șelari “Hotel Victoria” (ca o coincidență, Hotel de France avea să devină sub comunism Hotel Victoria). După moartea lui Tănase Eliad, fiul său Teodor a rămas proprietar, răscumpărându’i pe frații și surorile sale. Printre surori se numărau Smaranda, soția generalului Petre V. Năsturel, istoric și heraldist, și Paulina, soția celebrului amiral Vasile Urseanu.
Proprietatea era de fapt un complex de clădiri în jurul unei curți interioare, cu acces pe sub o arcadă zidită. Cu alte cuvinte un han-hotel modest, cam din aceeași categorie cu Hotel Bibescu Vodă, de la care am început această serie de postări. Principalele clădiri erau la stradă, de’a stânga și de’a dreapta intrării, cu etaj. În vremea Caracașilor reședința familiei era probabil în clădirea din stânga, camerele de han / hotel fiind în cea din dreapta. Ambele fiind la stradă aveau și prăvălii. Hotelul Victoria pare să fi funcționat până în perioada interbelică, dar a continuat și ulterior să găzduiască diverse magazine. Tot acest complex de clădiri a fost demolat în perioada comunistă, probabil pe la sfârșitul anilor ’70. Se dorea mai mult ca sigur înălțarea unei clădiri masive în stilul epocii, însă acest lucru nu s’a mai întâmplat și terenul a rămas viran. Singura imagine relevantă a clădirilor pe care am putut’o găsi datează din anii ’50 și ne bucurăm de ea grație arhivei Studiourilor Buftea.
De Radu Stanciu
