Am promis o continuare la povestea imobilului din Bul. I.C. Brătianu nr. 16-18, pentru că de fapt nu am dezvăluit încă identitatea imobilului.
Ei bine, poate unii cititori au auzit de Hanul Simion sau Simeon, un pitoresc lăcaș de comerț din Bucureștii de odinioară, azi dispărut. Care este legătura ? Simplu spus: este chiar clădirea despre care vorbim ! Pentru a înțelege asta trebuie însă clarificat că Hanul Simion nu este totuna cu Hanul Zamfir, demolat în perioada interbelică pentru a îndrepta strada Blănari. Cele două erau ce’i drept învecinate, iar folclorul blogosferei a decis din acest motiv să le comaseze, deși măcar numele dublu ar fi trebuit să dea de gândit. Hanul Zamfir era unul foarte mărunt și pitoresc, dar a avut ghinionul de a se situa parțial în interiorul marii bucle pe care o forma ulița Blănarilor. Prin 1930 s’a decis în sfârșit îndreptarea străzii și astfel a fost sacrificat (mare parte din buclă supraviețuiește astăzi ca spațiul deschis unde e terasa restaurantului Argentin).
Planul Borroczyn din 1846 ne arată însă foarte clar că Hanul Simion era alături, peste drum de Hanul cu Tei. Ne mai arată și că era o proprietate de mari dimensiuni, un complex de mai multe clădiri ce se întindea până în ulița Colței. Clădirea principală, cea cu intrare din Blănari, avea o formă puternic arcuită, strada de astăzi trecând prin mijlocul ei. O a doua clădire majoră era cea cu intrare din ulița Colței, dar mai erau și altele mai mici retrase de la stradă. Din comparația planurilor rezultă clar că prima îndreptare a străzii Blănari, în dreptul hanului, a avut loc în anii 1880 sau 1890. Dată fiind forma arcuită a clădirii principale, cea mai mare parte a fost demolată, în timp ce o aripă a supraviețuit și a și primit teren în plus. Ea există și astăzi (la nr. 12 pe Blănari). S’a demolat și o parte din clădirea din str. Colței. Partea din terenul demolat ce era de prisos pentru îndreptarea străzii a fost împărțită în mai multe parcele și vândută, apărând construcții noi (sunt loturile de la nr. 2-10 de azi). Nu e foarte clar cât anume din clădirea din Colței (astăzi Bulevardul Brătianu) face parte din clădirea veche a hanului și cât anume a fost reconstruit după acea îndreptare, dată fiind și împărțirea ei în două în preajma Primului Război Mondial. În orice caz partea de la nr. 16 face parte din clădirea veche, iar decorația ei neogotică pare să fie chiar identică cu cea de la aripa supraviețuitoare din Blănari 12. Ce vedem aici în spatele gardului este deci ultimul segment din fațada clădirii principale a hanului și o bucățică din fosta stradă, până în punctul unde cotea în unghi de 90 de grade și o lua pe lângă Hanul Zamfir.
În ce îi privește pe proprietari, istoricul George Potra afirma că ar fi existat două hanuri Simion: al lui Simion arnăutul (acesta) și al lui Simion armeanul (pe Podul Mogoșoaiei, pe locul viitorului Hotel Splendid, deci vizavi de Ateneu), atestat acesta la 1830. Pare să fie doar continuarea unei confuzii pornite de Gheorghe Crutzescu, un autor în general neriguros, care menționează fără să citeze surse existența unui Han Simion vizavi de metohul Episcopiei Râmnicului (pe locul căruia s’a clădit Ateneul). Pare deci clar că hanul din ulița Blănarilor colț cu a Colței era/este cel al lui Simion armeanul. Cercetarea Meremet a scos la iveală un document din 1859 în care proprietarul apare cu numele „Pembe Simion”. Este de fapt o femeie, „pembe” însemnând în limba turcă „roz” și funcționând și ca nume feminin (în rândul armenilor erau comune numele cu rezonanță turcească). Era deci probabil văduva lui Simion armeanul. Hanul a fost destul de longeviv, supraviețuind până spre 1900 drept „Hotel Simion”. Urmașii lui Simion au continuat să stăpânească rămășițele complexului de clădiri până în perioada interbelică, numele lor de familie fiind Simionescu.
Am realizat și o schiță pentru a înțelege mai bine ce s’a întâmplat pe strada Blănari. Cu albastru este figurat Hanul Zamfir, cu verde Hanul Simion, liniile roșii sunt noul traseu al străzii Blănari, iar linia albă punctată reprezintă clădirile supraviețuitoare de la începutul sec. al XIX-lea.
De Radu Stanciu
