Vila Alexandru Cotescu 1911 – Bucureşti
Aproape de Piața ”Amzei”, pe strada ”General Christian Tell”, la nr. 23 (fostă ”Luminii”, din Mahalaua ”Amzei”), există o vilă în stil neoromânesc care, chiar pustie și neîngrijită, încă este frumoasă și maiestuoasă.
Construită în 1911 după un proiect al arhitectului Paul Smarandescu (Palatul ”Ziarului Universul” și încă foarte multe clădiri publice și locuințe în stil neoromânesc) și executată de antrepriza Leopold Schindl, a fost comandată de către inginerul Alexandru Cotescu, directorul general al CFR.
Din ”EXTRASUL DE CARTE FUNCIARĂ PENTRU INFORMARE” al clădirii, rezultă că este proprietatea unei societăți comerciale, ”PALATUL PRINCIART SRL” care a închiriat-o, începând din 2019, pe o perioadă de 30 ani școlii franceze ”ECOLE FRANCAISE INTERNATIONALE BUCAREST SRL”, cu care se învecinează. Astfel se justifică și existența porții din gardul dintre cele două clădiri și probabil că va fi folosită pentru extinderea școlii.
(”Vila Cotescu marchează o maturitate în abordare pentru opera arhitectului: racordul cu terenul, în speță scara pe care se iese în grădină, devine mai sofisticat, iar friza devine un element mult mai prezent, depășind rolul de simplu unificator de volume și devenind un actor în sine.
Deși este dificil de observat din cauza vegetației spontane scăpate de sub control, unul din elementele cel mai atent lucrate este un volum de racord, sera definită de trei arce susținute de coloane și pilaștri de factură Neoromânească. Contraforții dubli contribuie plastic la masivitatea și ancorarea vilei în sol, păstrând totuși o eleganță incontestabilă a fațadelor”. – Arhitect Razvan Lacraru, 2014)
(”Masiva clădire se compune dintr-un subsol, un parter şi în parte o mansardă, cu sera caracteristică pentru acea epocă. Planuri, fotografii şi alte informaţii au apărut în revista Arhitectura, nr. 2 din 1916, care era cel dintîi an al splendidei publicaţii. Aflăm de acolo că planşeurile sînt de beton armat, că există straturi orizontale şi verticale de beton pentru izolarea contra umezelii şi că tencuiala soclului, a balcoanelor, în jurul ferestrelor şi la friză este din piatră artificială buceardată. Din aceeaşi sursă aflăm că marchiza de la intrare e de stejar şi scara principală – de marmură. Stilul era caracterizat chiar de arhitect – dacă el este autorul prezentării din revistă – ca fiind „cel românesc modern, inspirat de vechile motive româneşti ce ne-au rămas din trecut.
Ornamentaţia încărcată pe care o îndrăgeau Mincu şi cîţiva dintre discipolii lui este vizibilă la friză şi deasupra unor ferestre. Interiorul poate fi reconstituit pe baza planurilor: la parter, vestibulul se deschidea către salon şi salonaş, sufragerie, birou şi dormitor cu baia alăturată. Dependinţele, la acelaşi nivel, cuprindeau o cameră de bonă, o debara, o cămară şi un oficiu. Bucătăria era la subsol, cu o altă cămară, spălătoria şi călcătoria, pivniţa, lîngă care era prevăzută o încăpere specială pentru depozitarea vinurilor, precum şi cinci camere de servitori, ceea ce presupune un personal destul de numeros. Aşa era acum o sută de ani! Pe acelaşi etaj cu podul se aflau două dormitoare pentru oaspeţi, dar nu văd o altă baie decît cea pentru care ei ar fi trebuit să coboare la parter.
Grădina, aflată în stînga casei, cum o priveşti din stradă, a dispărut, fiind înlocuită de o curte de serviciu, înconjurată de nişte clădiri scunde mai noi, locuite, şi de căsuţa unui paznic absent. În curte, copacii au crescut ca un ecran care ascunde faţada şi iarba ieşită prin caldarîm e presărată cu gunoaiele aruncate peste gard”. – Profesor Andrei Pippidi, 2010)
De Cristian Bulfon
