Între 2020-22, am petrecut doi ani ca profesor în învățământul gimnazial din București, perioadă respectabilă de timp, în care am putut observa, zic eu, suficient de bine unele trăsături ale învățământului autohton – parte atavisme, parte năravuri moderne. Iată mai jos o listă care nu se vrea, și nici nu ar putea fi, exhaustivă, dar are pretenția de a fi onestă. Mai ales că aventura mea didactică s-a încheiat.
1. Bullying-ul la adresa profesorilor corecți este intens, iar profesorii nu sunt protejați de nimeni (ba dimpotrivă, sunt băgați în corzi)
În acești doi ani de profesorat, am ajuns la concluzia că anduranța psihică trebuie să fie prima calitate a unui profesor integru. Buna pregătire este doar a doua, deși nu la mare distanță. Din proprie experiență, pot spune că un profesor care își face treaba în mod corect, ignorând presiunea conducerii și, mai ales, a părinților de a acorda note maxime, va fi hărțuit până în pânzele albe. Mijloacele de presiune sunt diverse – de la atacuri și înjurături “anonime” pe Internet, la repetate „chemări la ordin” în biroul directorului, la permanentul șantaj cu “pâra” la Inspectorat (o sinistră încercare de intimidare, mai niciodată pusă în practică).
Deși “bullying”-ul a intrat și la noi în discuția publică, nu am auzit vorbindu-se în România despre sănătatea psihică a profesorilor, chiar dacă subiectul este unul major. Cu profesori terorizați de grupul de interese părinți-direcțiune (extrem de des întâlnit), școala românească are șanse minime să se însănătoșească.
2. Există un cult al compromisului și al negocierii regulilor, profund negativ și distructiv
Inflexibilitatea regulilor este baza civilizației, premisa dezvoltării oricărei mari societăți. Nu degeaba spuneau romanii “Dura lex, sed lex”, adică “legea este dură, dar este lege”. În momentul în care fiecare om dintr-o comunitate are propria sa lege, sau versiune a legii, urmează haosul. Este ceea ce am descoperit foarte repede ca profesor: nimic mai odios pentru micii români pe care i-am învățat decât să aibă (ferească Sfântul!) un termen-limită de predat vreun proiect, sau o notă mică! Regula absolută, verificată în nenumărate rânduri, a fost că elevii au depășit intervalul alocat, au încercat să obțină timp extra, sau au ignorat direct termenul. În cazul notelor, mai ales al celor din lucrări, regula era ca notele să nu fie acceptate și asumate, ci să se încerce “mărirea” și “îndulcirea” lor. Deci, totală lipsă de seriozitate, acceptare a regulilor jocului, asumare a valorii proprii.
Ce să mai spun despre proiecte copiate integral de pe internet (notate prompt cu nota 1 pentru plagiat) sau despre rezolvări copiate de pe site-uri de “înțelepciune a mulțimii” tip Brainly? Ce să mai spun despre părinții care se înfățișau la școală periodic pentru a purta cu mine o discuție despre cum se poate “corija” (a se citi: “cum o dăm la pace?”) media afectată de o notă slabă (eventual pentru plagiat, considerat de ei doar… o scăpare scuzabilă!)? Alegerea variantei ușoare, a compromisului, nu este o bagatelă (cum unii ar fi tentați să susțină!), ci ea se “scurge” cu consecințe funeste și în viața de adult.
Hoția intelectuală de azi, din școala românească (vizibilă până la vârful… Guvernului!), se traduce peste ani în cetățeni incorecți, în evazioniști în toate domeniile, în părinți care reiau cercul compromisului cu copiii lor. Ceea ce este tragic pentru viitorul României.
3. Profesorii tineri sunt umiliți constant
Nimic mai rău, în școala românească de azi, decât să fii dascăl tânăr. În cei doi ani petrecuți în școlile în care am predat, au existat doar câteva excepții de oameni cu care am putut lega o relație amicală, de respect reciproc – o secretară amabilă, un senior dornic să “ia pulsul” noii generații și să își împărtășească experiența, un mecanic vorbăreț sau un paznic afabil.
În rest, atât eu, cât și alți colegi de generație, am fost supuși de “garda veche” unei palete largi de deprecieri: vorbe aruncate în răspăr, desconsiderare fățișă, șicane administrative (iar Sfânta Birocrație e prolifică!), ifose nejustificate, tratament “de sus” din partea a tot felul de mediocrități de sorginte provincială subit devenite “elite” urbane, priviri umilitoare, șamd.
Voi reține mereu aroganța celor care se simt “stăpâni pe fief”, inamovibili prin prisma statutului de titular, siguri pe locșorul lor cald din cancelarie.
Sigur că un astfel de climat de respingere, adesea brutală, îți poate curma elanul. Nu a fost cazul meu, mereu gata să răspund infatuării cu biciul ironiei și pavăza verticalității, dar am avut nenumărați colegi care au capotat în fața “ospitalității” și și-au… “făcut bagajele”, ieșind din sistem – unii n-au mai văzut nici măcar finalul anului! Or, școala românească nu-și permite să piardă pe nimeni, fie că e vorba de elevi sau de profesori. Cu atât mai mult profesori tineri, de care depinde (și nu-i o figură de stil) viitorul nostru!
4. Notele sunt o ficțiune absolută
Iată una dintre revelațiile mele cele mai rapide și mai categorice. La o simplă aruncătură de ochi peste catalogul unei școli aleatorii (și am avut, totuși, experiența a două școli gimnaziale și a unui Colegiu Național cu ore de gimnaziu) am putut observa, cu stupoare, cum mulți dintre colegii mei (aș estima procentul la 70-80%) dădeau aceeași notă tuturor elevilor, invariabil nota… 10. O spun cu toată proprietatea: nu poți da aceeași notă – mereu 10! – tuturor copiilor. O dată, pentru că mulți dintre ei sunt analfabeți funcțional, manevrând greu concepte elementare și fiind certați grav cu logica și cu limba română, ce să mai spunem despre cultura generală! Apoi, pentru că și un copil înzestrat poate avea o zi proastă!
Puteai relativ ușor să observi profesorii care notau – pe cât posibil – realist și onest, deoarece la rubrica lor exista varietate, așa cum ar fi normal. Ei erau un “glitch in the Matrix”, ca să citez o expresie celebră.
În schimb, uniformitatea în evaluare, dorința de a nu “deranja” (pe copii, părinți, directori, etc.) prin notarea corectă, care ar fi destabilizat un status quo fără îndoială confortabil tuturor părților și le-ar fi afectat imaginea de “om de echipă” (a se citi: pliabil), se vădea la mulți dintre profesorii-colegi pe care i-am întâlnit. Personal, consider această abdicare de la deontologie (și de la obligațiile legale de a nota corect) un cancer al profesoratului românesc de azi. O instanță de imoralitate, dar și de ilegalitate.
Din teama de a nu “deranja”, acești profesori aduc la același nivel copiii cu adevărat înzestrați, cu idiotul clasei. Or, făcând asta, distrug orice idee de meritocrație. Dacă și un analfabet funcțional (care mai și deranjează clasa) are, în România, 10 (la Purtare, Desen, Muzică, Religie, diverse opționale șamd), la fel ca cei mai buni elevi, unde se mai face diferența? Nu mai vorbesc despre ipocrizia codurilor de la examenele naționale, care sub pretextul GDPR-ului, ascund aceeași perfidă dorință de a nu „leza” prostia, cretinismul, mediocritatea. Învățământul românesc este o șaradă și pentru că notarea este, în mare parte, o ficțiune absolută.
5. Cei mai mulți profesori au o mentalitate de funcționar
Sigur că este o sentință tare, care poate suna prea categorică. Este însă o realitate a școlii (românești, pentru moment, căci n-am experiența alteia străine) că este foarte ușor să te blazezi, ca profesor. Că poți intra ușor într-o rutină facilă și autosuficientă, mai ales când capeți puțină “experiență”. Odată ce “te prinzi” cum stau lucrurile, viața de profesor poate deveni foarte confortabilă, în sensul prost al cuvântului. Asta, deși toate documentele programatice ale învățământului (legi, programe școlare șamd) vorbesc despre profesor ca individ ce trebuie să arate creativitate, care activează și amplifică potențialul elevilor lui, care se dezvoltă constant etc.
Oricât de bine ar sta lucrurile pe foaie, realitatea din școlile României este mult diferită. Un veritabil șoc cultural. În practică, am întâlnit mulți profesori cu o mentalitate de funcționar – care mi-au adus aminte de vorba lui Eugen Ionescu din Ucigaș fără simbrie – “Un funcționar public nu face glume”. Și nu citește cărți, aș adăuga eu.
Am întâlnit în școala românească puțini oameni care puteau fi «suspectați» de preocupări culturale, interes pentru frumos sau de vreo dorință de evoluție. În general, discuțiile din cancelarie se învârteau în jurul vacanțelor și “punților” de 1 mai (veritabile obsesii, așteptate cu maxim interes), al impertinenței elevilor, al diverselor rețete gastronomice… În prea puține cazuri am detectat vreun mare interes pentru creșterea nivelului intelectual și moral al elevilor, sau (ferească Sfântul!) propășirea neamului… Grijile absolute, eminamente fanariote, erau: siguranța postului și un eventual “ciubuc” (citește: meditația cea de toate zilele).
Curat Caragiale, deci (nota bene, și el fost revizor școlar, deci om cu o bună cunoaștere a sistemului): „Românul s-a născut bursier, trăiește funcționar și moare pensionar”. Iată rețeta fericirii românești, pe care mulți dintre foștii mei colegi o aplicau (și o vor fi aplicând în continuare) zilnic, pe principiul: “Timpul trece, mai dăm un zece, leafa merge”.
6. Nimeni din conducerea învățământului românesc nu are nici cea mai vagă idee / intenție de îmbunătățire a sistemului. Dimpotrivă, se face totul pentru a-l distruge
În timpul celor doi ani de profesorat, am fost – alături de colegii mei – victima (și nu folosesc ușor cuvântul) bâiguielilor, incompetenței și, mai grav, a relei-voințe din partea “onorabililor” care s-au perindat la conducerea Ministerului Educației. Deciziile lor tâmpe, inepțiile și enormitățile debitate la TV (exemple sunt cu sutele pe social media), desconsiderarea fățișă a profesorilor, pretențiile la limita absurdului emise de domn’ Ministru pe un ton poruncitor și dojenitor – atât în pandemie cât și după –, lipsa totală de respect sau empatie față de profesori, părinți și elevi, umilirea constantă a cadrelor didactice, au fost un spectacol pe cât de burlesc, pe atât de revoltător, pentru mine ca tânăr profesor.
Poate v-o mai aduceți aminte pe Monica Anisie, profesoara de Română certată cu materia pe care ar fi predat-o cândva, ministresa “europeană” care spiona învățătoarele de la sat pe la uși, în sfidarea flagrantă a unei legi pe care evident nu o cunoștea.
Ce să mai spunem despre “specialistul” în irigații și apă uzată Câmpeanu, un individ arogant care decide, cu o autosuficiență de filistin, să distrugă într-o vară și ce mai era bun în admiterea din România, doar ca să privatizeze învățământul și să facă “România Educată” – ca să își satisfacă “patronul”, primul meditator al țării? Mai rar atât lichelism politic și atâta desconsiderare față de soarta a milioane de copii. Este elementar că regulile nu se schimbă în timpul jocului. Iar acești vechili obtuzi le schimbă anual de câteva ori (vezi prelungirea discreționară a vacanțelor pe motiv de pandemie, scurtarea vacanței de vară, noile module, media unică anuală – adică uciderea oricărei noțiuni de evaluare, vezi și punctul 4 de mai sus, eliminarea mediei gimnaziului etc.). Ei dau înapoi doar când lumea ia atitudine, și nu le mai acceptă elucubrațiile! (Rare instanțe la români, din păcate…)
Nu am văzut, în acești doi ani, nici un studiu de impact asupra eternelor reforme din educația românească. Doar “dictate” de sus, decizii arbitrare care trebuie acceptate fără crâcnire de milioane de “supuși”, ca tablele lui Moise. Așa arată democrația?
Pentru mine, și vorbesc ca istoric, aceste metode discreționare sunt specifice unui regim totalitar. Este clar, pentru mine, după gafele și ravagiile făcute de acești veleitari și cabotini, că nimeni din “conducere” nu are nici cea mai mică idee despre cum trebuie reformată școala românească. Trăim o eternă improvizație, de altfel o boală națională.
Reforma în educație nu înseamnă panouri solare cumpărate la suprapreț de “guvernul meu” din banii PNRR, montate pe școli depopulate, sau populate cu analfabeți funcțional, ci înseamnă primenirea intelectuală și morală a școlii. Înseamnă investiția viguroasă în oameni, fie că vorbim despre profesori (celula de bază a școlii), elevi și chiar și părinți (la urma urmei, educația nu se termină niciodată, conform unei axiome des vehiculate în învățământ).
7. Sindicatele profesorilor sunt, efectiv, inutile
Am înțeles devreme, în scurta mea carieră profesorală, faptul că sindicatele profesorilor există – la fel ca multe alte sindicate din România – doar pentru a exercita control asupra membrilor, nicidecum pentru a le apăra drepturile și interesele (cum se întâmplă în statele civilizate).
De altfel, n-am plătit (și mă mândresc cu acest lucru) niciodată cotizația de membru a vreunui sindicat, pentru simplul motiv că existența lor mi s-a părut… futilă. Ajunge să ne gândim la tirul de umilințe și de presiuni la care au fost supuși profesorii în timpul campaniei de vaccinare, din partea ministrului Câmpeanu, și vom vedea că sindicatele nu au asigurat nici un fel de protecție a membrilor, dacă nu punem la socoteală niște… comunicate de presă cu rol de “praf în ochi”, de “fumigene”. Dar să nu uit așa zisul “referendum pentru greva generală” distribuit printre profesori pe finalul lui 2021, care n-a avut, previzibil, nici un rezultat practic – în afară de “adormirea” respondenților. Din ciclul “ne facem că facem”. În aceste condiții, tind să cred zvonurile despre politizarea odioasă a sindicatelor profesorilor (ca și a învățământului în general), pe principiul “divide et impera”… Așa stând lucrurile, este absolut incredibil câte zeci de mii de profesori continuă să verse zeci de lei pe lună (!) în conturile unor netrebnici s(in)ecuriști care nu le apără, în nici un fel, drepturile, ba dimpotrivă, îi mai și “țin în rând”, asigurându-se că nimeni nu «mișcă în front». Eminamente halucinant, îndreptățind afirmația Anei Blandiana, că suntem un “popor vegetal”.
8. Excesul de timp liber al profesorilor este un mit
Am intrat în învățământ, în 2020, fără prejudecăți, însă conștient de întreaga sarabandă de idei preconcepute, din partea unei părți a publicului, despre presupusul “dolce far niente” al profesorilor, care ar munci – vezi Doamne! – doar câteva ore pe zi și ar “sta degeaba” 3 luni pe an. Nimic mai fals. Din experiență, un profesor muncește nu doar cele 3-4-5 ore pe care le ține zilnic (care se dublează când are «ferestre» în orar), ci și, dacă își face treaba corect, încă pe atâta pentru pregătirea respectivelor cursuri și realizarea de diverse alte activități (inclusiv cele administrative – căci profesorul este și… gardian de ocazie, când îndeplinește lunar serviciul pe școală, trebuie să se întâlnească și cu părinții șamd). Nu mai vorbesc despre evaluare, care este extrem de cronofagă.
Gândiți-vă doar la scenariul, realist, în care un profesor are 11 clase (cazul meu în 2021-22), a câte 25-30 de elevi. Mai imaginați-vă o singură lucrare, dată acestor peste 300 de elevi. S-a gândit cineva cam cât timp îți ia pentru a corecta toate acele sute de teste? Asta dacă nu pui notele aleatoriu, «din burtă», cum bănuiesc că mai fac unii (cu efectul grav, de domino, de rigoare).
Este momentul ca toate falsitățile despre profesori, inclusiv această mare balivernă despre “timpul liber” și presupusa lor indolență, să fie invalidate. Cu toate hibele lor – și unii au destule – profesorii nu merită să fie acuzați de oameni care n-au studiat în viața lor nimic despre didactică și pedagogie. Ba mai mult, sunt lamentabili ca cetățeni și părinți!
9. Școala online a fost un dezastru
Cred că nimeni nu și-a făcut vreo iluzie că școala online a fost altceva decât un dezastru, o calamitate pentru învățământul și societatea noastră. Dacă mai aveați iluzii, vi le voi spulbera eu acum. Sigur că s-au mai făcut și lucruri bune, în acești peste doi ani în care, pe largi intervale, s-a lucrat cu copiii de la distanță. Însă trebuie să fim onești și realiști, și să ne uităm în oglindă chiar dacă nu ne place ce vedem.
Vorbesc cu toată rigoarea omului care a ajuns în învățământ în cel mai complicat an din istoria școlii românești, 2020-21, adică în plin tsunami, în plină pandemie.
Am învățat, deci, cum se spune, să «călăresc valul» în plină furtună. Am avut însă și norocul vârstei, și cel al competențelor digitale. Adaptarea la lucrul pe Webex sau Google Meet nu a fost o problemă pentru mine. Dimpotrivă, am avut strategii și metode care, pe de o parte, au minimalizat sau anulat tertipurile unora dintre elevi (mereu dornici să eludeze școala, iar online-ul le-a oferit prilejul perfect), iar pe de alta au făcut din experiența online una – pe cât posibil – fructuoasă. În același timp, m-am uitat în jur și, fără să arăt cu degetul, am observat colegi fără nici o pregătire (și, adesea, nici o tragere de inimă) pentru această mare provocare tehnologică. Pe care schimbarea de paradigmă efectiv i-a năucit. Am avut colegi profesori care, deși au fost instruiți un an de zile prin tot felul de tutoriale, aveau nelămuriri siderante, de tipul… “Cum dau drumul la tabletă?”.
Unii, mai ales din vechea generație, nici nu se mai deranjau să intre online, preferând să își posteze materialele (putem bănui cât de bine realizate!) pe “flux” și atât. Sau să comunice temele pe… Whatsapp. Profesionalism desăvârșit! Dacă mai aveați vreun dubiu, nu tehnologia a fost problema în pandemie, ci năravurile vechi, delăsarea și lipsa de etică. Profesorii buni și dedicați au fost buni și în pandemie. La fel, copiii care și-au văzut de treabă și au «pus osul». Cât despre restul, au mimat ca și până atunci. Pentru ei, școala online a fost butaforia perfectă.
Notă: vorbesc dintr-o perspectivă total citadină. Oare ce a fost în țară, la sate, unde legăturile de internet vor fi fost cum vor fi fost?… Dezastru, chiar și când au existat bune intenții.
10. Există potențial uman, materie cenușie, dar năravurile (cultura) îl invalidează/distrug
Deși mulți dintre copiii pe care i-am pregătit (nota bene, la școli reputate din București) erau “certați” serios cu Limba Română, dar și cu Istoria țării, închei cu o observație pozitivă. Trecând peste decepțiile cauzate de analfabetismul funcțional pe care, cu toate bunele intenții, nu-l poate eradica nimeni într-un an școlar sau doi (el fiind suma unor eșecuri de ani de zile, atât din școală, cât și din familie), am avut și numeroase surprize plăcute, care ar da impresia că România are viitor.
Unul dintre cele mai frumoase astfel de episoade s-a consumat la o clasă a V-a unde, predând despre ostracism, o tânără, la întrebarea: “Ar fi util azi ostracismul în România?” mi-a replicat, vădind o inteligență sclipitoare: “Da, numai că ar fi nevoie să construim o fabrică de ceramică…”. Va să zică, pentru toți impostorii și politicienii corupți… Cinste părinților ei!
Pentru mine este clar, la capătul a doi ani de profesorat, că tinerii români sunt – genetic – bine înzestrați, au potențial intelectual, însă năravurile (deprinse în societate, în familie, din media, chiar la școală), anume: șmecheria ca supremă valoare națională, lipsa de aplecare pentru studiu, luarea în râs a muncii serioase și constanta căutare a scurtăturilor, distrug orice sămânță bună ar exista.
Tocmai de aceea, este critic ca noua generație de profesori să fie una dedicată și valoroasă – nu doar intelectual, ci și uman. Să își dorească să crească oameni și cetățeni adevărați (patrioți, dar și dotați cu valori liberale), având concomitent motivații atât intrinseci cât și extrinseci.
Cum însă a fi profesor și-a pierdut total prestigiul social, iar motivația pecuniară este inexistentă (un debutant este plătit cu… 2700 lei!), factori la care se adaugă tot mai proasta calitate a absolvenților de facultate, șansele pentru un reviriment al școlii românești tind, să recunoaștem, ineluctabil spre zero.
Dacă România nu va investi masiv în educație, viitorul său este, regret să o spun, dintre cele mai sumbre.
