Recenzie. Vasileios Syros, Gândirea politică islamică medievală în dialog cu tradiția umanistă a Renașterii, Editura Junimea, Iași, 2021, 129 pagini

Volumul a fost îngrijit de politologul și istoricul Sabin Drăgulin, iar traducerea din engleză în română a fost realizată de către Antoaneta Ancuța Brașoveanu.

Politologul și istoricul Sabin Drăgulin (n.a profesor universitar doctor și decan al Facultății de Științe Politice și Administrative din cadrul Universității ”Petre Andrei” din Iași) din postura de îngrijitor al acestui volum are meritul că împreună cu reprezentanții Editurii Junimea din Iași au investit într-o lucrare de nișă inedită, care acoperă un ”spațiu gol” din universul culturii politice românești.

Lucrarea lui Vasileios Syros (n.a profesor și cercetător, director al programului de cultură greacă timpurie la The Medici Archive Project din Florența – Italia și membru la Clare Hall, Universitatea din Cambridge) este un efort sistematic de a pune în oglindă (dialog) tradiția islamică timpurie cu umanismul renascentist.

Astfel, cititorul are șansa ca pe parcursul lecturării acestui volum să descopere modalitățile prin care reprezentanții majori ai gândirii politice arabe (Ibn al-Muqaffa, Ibn al-Tiqtaqa), indo-islamice (Baranī), persani (Iskandar Beg Munshi) și ai Renașterii (Leonardo Bruni, Machiavelli) au cercetat câteva dintre întrebările de bază legate de conducere, cum ar fi exercitarea și manifestările puterii politice, caracteristicile guvernării de succes și/sau eșuate, apa­riția autocrației și dacă oamenii de stat buni se nasc sau devin, de-a lungul vieții.

În plus, volumul cercetătorului Vasileios Syros atrage atenția asupra legăturilor importante dintre teoriile pre­mo­derne și moderne despre leadership, concentrându-se pe distincția dintre soft power și hard power, „sindro­mul omului puternic”, teoria „Omului Măreț” și demon­strează modul în care studiul comparativ al diverselor tradiţii şi curente de gândire politică pot oferi un nou cadru de analiză a fenomenelor şi evoluţiilor politice din vremurile noastre.

De asemenea, acest volum poate fi un îndreptar util pentru cei pasionați de științele politice, cât și pentru publicul larg pentru înțelegerea și aprofundarea evoluțiilor politice din vremurile noastre.

”Gândirea politică islamică medievală în dialog cu tradiția umanistă a Renașterii italiene” cuprinde următoarele: Cuvânt însoțitor – Cary J. Nederman, Texas A&M University; Capitolul I. Soft și hard power în literatura islamică din Evul Mediu; Capitolul II. Domni răi, istorici benigni: Politica omului puternic în Italia Medievală și Florența Renașterii; Capitolul III. Safavidul Machiavelli. Shah Abbas I și teoria omului măreț revizuită; Posfață -Sabin Drăgulin și Bibliografie.

”Autorul abordează prin intermediul metodelor descriptive și comparative, dialogul de la distanță dintre gândirea politică islamică medievală și tradiția umanistă a renașterii italiene. Argumente precum SOFT și HARD POWER în literatura politică islamică, din Evul Mediu, Politica omului puternic în India Medievală  și Florența Renașterii sunt analizate prin intermediul unui limbaj accesibil, care permite cititorului, în urma unei lecturi atente, să înțeleagă modul în care conceptual de ”guvernare”, în formele sale de ”Bună guvernare” sau ”Rea guvernare”, în formele sale de ”Bună guvernare” sau ”Rea guvernare”, a fost teoretizat de-a lungul timpului, în spații atât de îndepărtate și diferite”, subliniază politologul și istoricul Sabin Drăgulin, îngrijitorul acestui volum în Postfață.

Capitolul I. Soft și Hard Power în literature politică islamică din Evul Mediu

Tradiția politică islamică medievală nu a articulat niciodată o doctrină deplină asupra dreptului la nesupunere sau rebeliune, înlocuirea unui conducător nedrept în comparativ cu cele formulate de autorii latini – Ioan de Salisbury (1110-1180) și Monarchomachs în Franța secolului al XVI- lea.

În scrierea politică islamică o utilizare ilegitimă a puterii și a violenței este condamnată ca anathemă la existența unei societăți pașnice și prospere (p.17).

Natura umană care stă la baza gândirii politice islamice diferă de cea a tradiției occidentale evidențiate de doctrina Sfântului Augustin (354-430) asupra păcatului originar. De asemenea, autorii politici musulmani nu sunt străini de aplicarea forței fizice nu numai în timpul războiului, dar și la nivelul intern mai ales când se ocupă de răufăcători sau grupuri care destructurează ordinea politico-socială.

Un model de literatură islamică timpurie care se ocupă de aceste chestiuni este lucrarea al- Fakhrî, scrisă de Ibn al-Tiqtaqa (1262-1310) în timpul unei șederi la Mosul (n.a. oraș din nordul Irakului), pentru conducătorul local Fakhr al-din Isaab Ibrahim (p.18). 

Al-Fakhrî este potrivit autorului un document istoric bine documentat despre perspectivele referitoare la dinamica acțiunii politice reale. Practic, Ibn al-Tiqtaqa proiectează în această lucrare o imagine favorabilă stăpânirii mongole și este partial încorporată în efortul de a înțelege resorturile care au dus la erodarea puterii regale a Califatului Abbasid (750-1258).

De asemenea, acesta oferă sfaturi inspirate din greșelile și problemele cu care s-au confruntat Abbasizii cu respective societate (p. 20).

Astfel, interfața SOFT și HARD POWER formează o abordare importantă ce vizează interpretarea istoriei islamice și expunerea de către Ibn al-Tiqtaqa a principiilor conducerii de succes.

Acesta împărtășește un set comun de problematici cu Niccolo Machiavelli (1469-1527), care a teoretizat configurația dintre soft power specific puterii colective și comanda dură reprezentate prin dragoste și respectiv frică în lexicul lui Machiavelli.

Comparația dintre cele două tipologii de gândire al-Tiqtaqa și Machiavelli sunt utile astăzi în înțelegerea noțiunilor de leadership (p.20).

Profesorul Joseph Nye jr. de la Universitatea Harvard este cel care a făcut distincția dintre soft și hard power în încercările sale de analiza diferitele stiluri de conducere, abilități și competențe legate de societățile și democrațiile moderne.

Hard power implică o componetă coercitivă întruchipată în puterea poliției, abilitatea de a angaja și a concedia care întărește implicit puterea de comandă. În schimb, soft power presupune determinarea cadrului și delimitarea parametrilor unei dezbateri, fără recompense și amenințări.

Soft power necesită capacitatea de a modela comportamentul, atitudinile și preferințele celorlalți, prin puterea exemplului liderului (p.21). Potrivit lui Nye, liderii regimurilor autoritare pot exercita constrângerea și forța în timp ce oamenii de stat din mediile democratice se bazează mai mult pe soft power adică stimulare și atracție.

Ceea ce a dezvoltat profesorul Nye la Universitatea Harvard în mecanismul său de a înțelege mecanismele puterii politice se regăsește într-unul din textele fundamentale ale literaturii islamice, Kitab al-Adab al-kabir, un tratat de conduită scris de Ibn al –Muqaffa (724-757), care va fi continuat de Ibn al-Tiqtaqa (p.24).

Al-Muqaffa este o figură intelectuală deosebit de importantă din perioada islamică timpurie, fiind katib (secretar) al diferiților oficiali omeiazi și abbasizi.

Aceasta a realizat o serie de traduceri din persona în arabă care au diseminat ideile politice iraniene, indiene și grecești în lumea islamică (p.24). Forța în opinia lui Ibn al-Muqaffa este oportună la început conducătorului pentru întărirea puterii sale și chiar îl ajută să își atragă partea sa de putere. Această, potrivit gânditorului arab, emană din popularitate, iar religia este unul din principalele instrumente de soft power.

Ibn al-Muqaffa a revoluționat gândirea islamică care înglobează distincția dintre soft și hard power (p.25) în contextul relației dintre oamenii învățați (ahl al-qalam) și armată (ahl al-sayf). În acest context, bărbații sabiei (armata) sunt protectori în timp ce bărbații penei (intelectuali, functionary) sunt furnizori de servicii (p.27).

Pentru istoricul Ibn Khaldun (n.a. autorul Muqaddina- Introducere în istorie) pana și sabia sunt cele două instrumente pe care conducătorul le are la dispoziție.

În acest sens, lucrarea sa este un document fundamental pentru înțelegerea relației dintre oamenii sabiei și cei ai penei în consolidarea dinastiilor conducătoare (p.27). În faza timpurie a unei dinastii, oamenii se concentrează pe consolidarea puterii, de aceea nevoia de sabie este mai acută decât cea a penei, a cărei funcție este auxiliară autorității conducătorului.

În perioada declinului, conducătorul se bazează din ce în ce mai mult pe ajutorul armatei, iar sabia predomină și are prioritate în fața penei. De asemenea, în faza de mijloc a dinastiei, conducătorul și-a consolidat puterea și caută să îndeplinească sarcinile și să profite de beneficiile asociate autorității regale. În acest sens, sabia trece progresiv într-o stare de inactivitate, fiind utilizată numai în cazuri excepționale (p.28).

Relația dintre istorie și buna guvernare în tradiția islamică timpurie o regăsim în teoria politică a lui Ibn al-Tiqtaqa, care sugerează că studierea istoriei este la fel de utilă pentru tineri, cât și pentru bătrâni, pentru cei care aspiră să conducă, pentru erudiți (p.30).

În lucrarea Al-Fakhri, Ibn al-Tiqtaqa a cercetat contextual pe baza materialelor legate de viața și faptele diferiților conducători, califi și dregători. Acesta observă în studiile sale o cunoaștere a istoriei care îi evidențiază pe conducători mai mult decât pe oamenii obișnuiți. Scopul lucrării lui Ibn al-Tiqtaqa, este de a oferi o expunere a caracteristicilor bunei guvernări și a organizării politice, biografii și materialul istoric care conține povești și anecdote remarcabile (p.31).

Principlalele îndatoriri ale conducătorului în opinia lui Ibn al-Tiqtaqa sunt rezolvarea plângerilor, protejarea celor vulnerabili din societate și respectarea statului de drept. Unul din pilonii bunei guvernări este cunoașterea care derivă din inteligență și îi permite astfel conducătorului să stabilească obiective concrete și implicit să evite erorile din deciziile sale (p.34).

Ibn al-Tiqtaqa l-a menționat drept exemplu în analiza sa pe califul Abbasid al-Nasir care a avut o abilitate înnăscută în selectarea corectă a dregătorilor săi. Acesta plantase spioni în toate straturile societății pentru a avea o multitudine de informații cu privire la statusul social astfel încât deciziile sale să se bazeze pe o judecată corectă (p.44).

Principele trebuie să se asigure că atitudinea sa emană măreție, spirit și fermitate

Repercursiunile violenței sunt o temă centrală în lucrările politice medievale timpurii occidentale pentru conducători și le regăsim la Principele lui Nicollo Machiavelli. Acesta expune în această lucrare procesul de accedere la putere prin cruzime, invocându-l pe Agathocle Sicilianul care în ciuda originii sale umile a devenit rege al Siracuzei.

Agathocle a uzurpat puterea în baza unui plan prin metode violente. Machiavelli îi recunoaște abilitățile și vitejia lui Agathocle, însă nu este de acord cu uciderea concetățenilor săi pentru că o asemenea metodă nu îi garantează gloria (p.46).

Pentru Machiavelli, principala preocupare a conducătorului trebuie să fie cultivarea războiului și studierea disciplinei sale. Prin arta războiului, conducătorii ereditari pot să rămână la putere (p.47).  La fel ca Ibn al-Muqaffa și Ibn al-Tiqtaqa, Machiavelli îndeamnă la utilizarea echilibrată și proporțională a violenței.

Analiza lui Machiavelli și distincția lui Nye între soft și hard power sunt adunate în scrierile timpurii islamice ale lui Ibn al-Muqaffa, Ibn al-Tiqtaqa astfel încât cititorul (p.55) poate distinge clar diferențele dintre natura umană și caracterul fluid al puterii politice.

Capitolul al-II-lea. Domni răi, istorici benigni: Politica omului puternic în India Medievală și Florența Renașterii

Considerațiile despre sindromul omului puternic au o lungă descendență în gândirea politică europeană și islamică premodernă în contextul funcției istoriei ca vehicul pentru îndrumare și inspirație etică și ca sursă de narațiuni relevante legate de sfaturi pentru utilizarea corectă a puterii.

Leonardo Bruni (1370-1444) s-a ocupat de relația dintre studiul istoriei și conduita politică. Acesta a ilustrat caracterul didactic al istoriografiei în lucrarea sa despre domnia de zece luni a lui Walter al VI-lea de Brienne (p.57) la Florența, între 1304-1356. Bruni se concentrează cu precădere asupra metodelor de control și a modalităților prin care nobilul francez a luat puterea, profitând de fărămițarea societății Florentine.

Scriind cu o sută de ani mai devreme decât Bruni, istoricul Ziya al-Din Barani (1285- 1357) confident al sultanului din Delhi, Muhammad n. Tughlug a teoretizat modurile în care educația istorică are la bază guvernarea.

Observator al vieții politice din India medieval, Barani oferă în Tarikh-I Firuz Shahi o descriere atentă a mecanicii interne a regimului (p.58).  

De asemenea, Barani indică provocările care au apărut în faza timpurie a stăpânirii musulmane în India în perioada lui Muhammad care a condus o țară majoritar hindusă. Ca și-n cazul lui Bruni și Machiavelli, Barani prezintă vicisitudinile domniei lui Muhammad despre exercițiul bunei guvernări din domnia acestuia  la fel cum a procedat și Machiavelli în Principele (p.61).

În schimb, Leonardo Bruni consideră că istoria este un subiect care trebuie cercetat de oricine este angajat în actul politic întrucât este vital  să studiezi apariția și acțiunile conducătorilor din trecut (p.63).

În acest sens, istoricul florentin îl analizează pe Brienne care avea un comportament politic volatil și era predispus la schimbări autocratice astfel încât să își consolideze regimul său. În ciuda precauției sale, Brienne nu a putut evita furia supușilor săi care l-au pus pe fugă și implicit l-au determinat să abdice. 

Pe de altă parte, ideile islamice medievale despre legătura dintre istorie și guvernare ating un grad ridicat de rafinament în Introducerea lui Barani în narațiunea sa despre istoria politică a Sultanatului Delhi, Tarikh-I Firuz Shahi (p.77).

Importanța cunoașterii istoriei este fundamentală în narațiunea lui Barani astfel liderul trebuie să cunoască acțiunile și viețile tuturor personalităților religioase și politice importante. Suveranul trebuie să folosească frica și puterea pentru a obține obediența supușilor săi. Conduita eficientă a treburilor politice și punerea rapidă în aplicare a acestora este bazată pe capacitatea suveranului de a insufla speranță supușilor săi (p.86).

Capitolul al III-lea. Safavidul Machiavelli: Shah Abbas I și Teoria ”Omului Măreț” Revizuită

Istoricul și eseistul Thomas Carlyle (1795-1881) a lansat în prelegerile sale teza potrivit căreia liderii excepționali sunt înzestrați cu calități înnăscute care îi propulsează către un statut eroic. Astfel, în acest capitol, profesorul Vasileios Syros își propune să revizuiască acest aspect prin prezentarea cazului Persiei Safavid Shah Abbas I (1571-1629).

Ascensiunea către măreție a celor trei imperii (p.94) islamice moderne ( n.a. otoman, safavid și mongol) în sec 16-17 și apariția a trei lideri de success: Suleyman I, Akbar și Shah Abbas  ridică potrivit autorului volumului probleme legate de dezbaterea lui Carlyle și de validitatea teoriei Omului Măreț.

Autorul analizează în acest capitol pe accederea la putere a shahului Shah Abbas și politicile pe care acesta le-a aplicat în consolidarea și reoganizarea statului Safavid (p.95). Cel care s-a ocupat de analiza faptelor șahului Abbas a fost istoricul Iskandar Munshi, care a servit ca scrib în cancelaria regală și l-a însoțit în cele mai importante expediții militare pe Shah Abbas.

Istoria lui Iskandar Beg are la bază o abordare pragmatică care evidențiază calitățile și defectele șahului persan. Istoricul persan identifică o serie de calități excepționale și trăsături de personalitate care l-au distanțat de conducătorii anteriori pe Shah Abbas (p.97).

Narațiunea lui Iskandar poate fi comparată cu Principele lui Nicollo Machiavelli astfel încât faptele și modul de acțiune al lui Shah Abbas se aseamănă foarte mult cu cea ce descrie autorul florentin despre cazurile conducătorilor care au dobândit puterea datorită propriei lor virtuți sau averi (p.98).

Lucrarea lui Iskandar Beg se referă la unele dintre preocupările  majore ale principelui lui Machiavelli și provocările prin care a trecut Shah Abbas pentru a menține sub control său o populație indisciplinată care se revoltă cu ușurință (p.99).

Originile omului măreț le regăsim în eseul lui Thomas Carlyle care susâine că istoria realizărilor omenirii este în esență istoria oamenilor măreți care au identificat lideri modelatori (p.100). Istoricul person îl descrie pe Shah Abbas drept un lider puternic care se onora de promisiunile făcute.

De asemenea, Shah Abbas a suferit și multe eșecuri și amenințări din care a trecut cu bine, reușnd să ajungă la putere în pofida faptului că avea mulți dușmai și foarte puțini aliați (p.107). Încă de la început, șahul și-a propus garantarea bunăstării supușilor săi, susținerea păcii și a securității interne. De asemenea, Abbas a interacționat cu toate păturile sociale, desi întotdeauna a avut o înclinație spre un comportament autoritar și încăpățânat (p.111).

În acest context, Iskandar Beg asubliniază faptul că Shah Abbas era un amestec de trăsături de caracter și calități contradictorii: impetuozitate, clemență, splendoare regală.  Lucrarea lui Iskandar Beg și cele ale lui Nicollo Machiavelli abordează subiecte similar legate de reforma politică și societală (p.113).

Potrivit secretarului florentin, marile înteprinderi sunt o sursă de stimă pentru conducător și indică exemplul dat Ferdinand de Aragon, regale Castiliei pentru a devein unul dintre cei mai puternici conducători ai lumii creștine (p.114). Astfel, pentru Machiavelli, inovatorii care depind de propriile lor forțe, sunt mai siguri. Acesta mai precizează faptul că motivul eșecului este determinat de faptul că oamenii sunt nestatornici (p.115).

Legătura dintre virtute și avere este o preocupare majoră pe care Machiavelli o împărtășește cu Ikandar Beg. De asemenea, marii conducători machiavelieni s-au născut în Principele; unul dintre ei a fost realizat în mediul fluid al Persiei Safavide, concluzionează autorul volumului, cercetătorul Vasileios Syros.

”Gândirea politică islamică medieval în dialog cu tradiția umanistă a Renașterii italiene” acoperă un teren aproape gol în piața ideilor politice din România și totodată este un îndreptar util pentru toți cei care pasionați de studiul științelor politice.