BUCUREȘTI (tot despre medicii de odinioară).

Pe la 1850, la vechiul Spital Militar de la Mănăstirea Mihai Vodă,  medic primar „era un ungur, numit Suhamel“. Unui soldat îi paralizase bășica udului. „La vizita de dimineață, șeful l-a întrebat: – <No, a pișat la tine, mă?> – <Nu, domnule căpitan, să trăiți>. Suhamel a ordonat să i se dea o <libră> […] de rădăcină de <pir> și nitrat de potasă, o <drahmă>. La vizita de seară, [un alt medic] a întrebat la fel: – <Ai făcut pișe la dimi[nea]ța?> – <Nu, să trăiți domnule praporgic>. – <Repetatur decoct graniminis libram unam, nitri puri drahmam unam>“. După câteva ore, „soldatul a murit, pentru că a crăpat bășica în burta lui“.

Nici după 2-3 decenii, igiena și pericolul infecțiilor nu reprezentau o preocupare pentru doctorii noştri. Niciodată „medicii nu se spălau când operau“ (şi nu doar la noi: chiar „după ce Pasteur arătase care erau cauzele infecțiilor“, renumitul chirurg francez Jules-Émile Péan putea fi văzut „operând în frac, pentru că, zicea el, era mai curat ca haina de toate zilele“).

Ignoranța și rezistența la progres puteau fi observate și la cei mai mari medici români: de exemplu, renumitul chirurg Nicolae Turnescu (1819-1890) „nu primea nici o inovație. Spunea că totul ce era nou era șarlatanie. Ținea mult la ce învățase el pe la 1845“. În anii ’1870, doctorul Alexandru Marcovici, profesor de Clinică medicală – și, culmea, considerat unul dintre cei mai valoroși diagnosticieni de la noi –, atunci când un confrate i-a prezentat un termometru medical, „l-a întrebat: – <Ce este aia, mă?>“, iar după ce i s-a explicat rostul instrumentului, a replicat: „– <Ală să ți-l bagi în cur>“, fără să știe că-i ghicise una din modalitățile de folosire.