BUCUREȘTI, 1835 : „cel mai frumos orolog[iu] al Capitalii“

Atunci, Colegiul Sfîntul Sava (pe locul căruia acum este edificiul Universităţii) avea „cel mai frumos orolog[iu] al Capitalii“, ne spune Iosif Genilie, profesor de geografie şi „hronologie“ (istorie) la acea şcoală.

Puţini ştiu, însă, că, în acea perioadă, ceasurile din Ţările Române şi din celelalte ţări aflate sub influenţa Imperiului Semilunii nu arătau ora cu care suntem obişnuiţi acum, ci „ora turcească“, cu alte cuvinte, ora 8 a dimineţii, însemna 3 „ceasuri turceşti“. Acest lucru are ca explicaţie faptul că „ziua turcească“ începea odată cu prima rugăciune a musulmanilor („fajr“), care are loc cînd se ivesc zorii zilei.\Abia în 1840 s-a renunţat la „ora turcească“, trecîndu-se la ora Occidentului, pe care o folosim şi acum.

În aceste condiţii, în anul următor, prin grija lui Xavier Villacrosse (arhitectul-şef al oraşului) şi Petrache Poenaru (directorul şcoalelor), pe Dealul Mitropoliei a fost instalat un „tun meridian“. Era un sistem ingenios, care, corect reglat, în miezul zilei, la ora 12, cu ajutorul unei lentile, concentra razele soarelui, aprinzînd nişte praf de puşcă, ce făcea un tun miniatural să bubuie, dînd bucureştenilor ora exactă. „Tunul meridian“ a fost distrus în timpul evenimentelor din 1848.

Despre „tunul meridian” a scris pe larg prietenul Dan-Cătălin Buzdugan, pe „Ceasuri pentru România“.