Argument Este foarte dificil să aduci ceva nou, original, într-o problematică care în ultimii zeci de ani a suscitat un impact și interes enorm, aceea a holocaustului, mai ales dacă ai dispoziție un timp limitat la două săptămâni și nu deții acces la arhive sau documente primare. E cu atât mai dificil cu cât meseria de bază nu este aceea de cercetător, ci de educator, cele două domenii, deși aflate în strânsă legătură, fiind totuși foarte specifice, chiar distincte, dacă ținem cont de metodele folosite. Chestiunea devine aproape imposibilă dacă ne întrebăm ce este un educator, care este scopul lui, cum ar trebui să arate finalitatea muncii lui, mai ales întru-un astfel de context istorico-social al globalizării, bombardamentului informatic, disoluției autorității conservatoare și schimbărilor axiologice. Un context complicat, evaluat de multe ori pe canale media, în studii de specialităţi diferite, în vocabularul comun al oamenilor sub formă de criză. Mediul înconjurător e în criză, sistemele financiare şi economice au intrat în colaps, psihicul uman e tot mai labil, societatea în toate compartimentele ei a luat-o razna. Inevitabil, şi sistemul de învăţământ a fost catalogat a fi în criză, cu sau fără argumente solide. Se vorbeşte şi se scrie mult despre degradarea profesională din sistem, despre demotivarea tinerilor, lipsa de investiţii, corupţie, degringoladă în sistemul de valori, lipsă de perspectivă. Şi se vorbeşte la el de mult, deja golit de sens, despre un termen în care nu mai crede aproape nimeni, acela de reformă, ca medicament miraculos care rezolvă un organism grav bolnav. Dar care ne sunt soluţiile aflate la îndemâna fiecărui cadru didactic care se simte implicat, responsabil şi preocupat de viitorul său profesional şi al generaţiilor pe care le educă? Cred că răspunsul la această întrebare îl găsim în legătură cu termenul atitudine pozitivă. O atitudine pozitivă ar duce de exemplu la acceptarea şi valorificarea crizei şi a schimbării, în locul supunerii faţă de aceasta. Pentru a progresa prin schimbare este importantă cultivarea calităţilor de genul flexibilităţii, stabilităţii, echilibrului, conectării şi implicării. Faţă de şcoala tradiţională, în care prima informaţionalul, aflat în centrul instruirii, astăzi, dezideratul care se impune a fi avut în vedere vizează trecerea de la un enciclopedism al cunoaşterii, imposibil de atins în condiţiile de astăzi, când multiplicarea informaţiilor se petrece cu o viteză extraordinară, la o cultură a acţiunii contextualizate, care presupune aplicarea optimă a unor tehnici şi strategii adecvate. Învăţământul românesc trebuie astfel să se adapteze viziunii noii educaţii, care să permită depăşirea frontierelor rigide spre adaptabilitate şi interpretarea lumii mereu schimbătoare. Din acest punct de vedere, cheia succesului se traduce prin proiectarea, organizarea şi diseminarea tehnicilor unui demers didactic în, între şi dincolo de orice disciplină, adică transdisciplinar, depăşind astfel abordarea interdisciplinară. În România actuală, transdisciplinaritatea rămâne totuşi o realitate puţin cunoscută şi o oportunitate prea puţin asumată. Abordarea transdisciplinară nu se mai centrează pe discipline, ci le transcende, subordonându-le omului pe care vrem să-l formăm, finalitatea transdisciplinarităţii fiind înţelegerea lumii prezente prin unitatea cunoaşterii umane. Studiul de caz asupra căruia ne vom apleca în cele ce urmează vizează personalitatea complexă (filosof, poet, eseist, dramaturg, scenarist, cinefil, critic literar, traducător) și destinul dramatic al intelectualului evreu B. Fundoianu, născut la Iași la 14 noiembrie 1898, mort la Auschwitz la 2 octombrie 1944. În 1944, deşi prietenii i-au obţinut eliberarea, Benjamin Fondane, puţin cunoscut în România, a refuzat să iasă din lagărul nazist fără sora sa. În cele ce urmează ne propunem să abordăm felul în care acest studiu de caz, poate fi transmis copiilor, prin instrumente didactice potrivite, astfel încât aceștia să poată asimila cât mai mult din tot ce presupune dramatismul cazului. Abordarea multi și pluridisciplinară a cazului Fundoianu/Fondane Disciplinele nu ne dau imaginea completă a lucrurilor, dacă le privim izolat. Articulându-se între ele, integrându-se, ele își indeplinesc rolul în mod eficace. Astfel, studiul de caz Fundoianu/Fondane poate fi abordat din perspectiva mai multor discipline din programul de învățământ, fiecare dintre ele urmând să completeze întregul tablou al unei personalități complexe. Pentru disciplina istorie elemente biografice ale studiului de caz pot fi folosite pentru a exemplifica cadrul istoric: primul război mondial, perioada interbelică, al doilea război mondial, viața evreilor într-un oraș multicultural (Iași), la sfârșitul secolului XIX, viața culturală și intelectuală în România primelor decenii ale sec. XX etc. În cadrul disciplinei Limba și literatura română Fundoianu poate fi prezentat ca reprezentant al simbolismului și modernismului românesc, cu volumul Priveliști, autor de dramaturgie (proiectul Insula) sau critică literară (teoria imitației culturale) . Disciplina Arte vizuale poate trata despre legăturile lui Fundoiau cu marii artiști ai perioadei interbelice care locuiau la Paris, despre atmosfera avangardistă și boemă de acolo, despre pasiunea sa pentru cinematografie (filmul pierdut Tararira) , folosind ca suport vizual materiale artistice de mare valoare estetică și simbolică: fotografia-portret realizată de Man Ray, pictura-portret a lui Victor Brauner și schița portet de Constantin Brâncuși . La disciplina Filosofie Fondane poate fi tratat ca gânditor existenţial - nu existenţialist - de marcă la nivel european. Cărţile lui s-au bucurat de aprecierea unor autori precum Benedetto Croce, Miguel de Unamuno, Miguel Angel Asturias, Jean Cocteau, Jean Cassou, Marcel Raymond, Raymond Aron etc. În afara raporturilor mai mult sau mai puţin strânse cu artişti şi gânditori originari din România - Brâncuşi, Tzara, Marcel Iancu, Victor Brauner, Claude Sernet, Ştefan Lupaşcu şi, mai târziu, Emil Cioran - a întreţinut un comerţ intelectual semnificativ cu Antonin Artaud, Ribbemont-Dessaignes, Lévy-Brühl, Bachelard, Maritain şi, bineînţeles, cu Leon Şestov. Întâlnirea cu acesta din urmă a fost decisivă căci s-ar putea spune că i-a schimbat viaţa şi, în mod sigur, concepţia despre viaţă. Abordarea transdisciplinară a cazului Fundoiau/Fondane Termenul de transdisciplinaritate a fost inventat pentru a exprima nevoia depăşirii frontierelor dintre discipline pentru că o educaţie viabilă nu poate fi decât o educaţie integrală a omului, o educaţie ce se adresează totalităţii fiinţei umane şi nu doar uneia din părţile sale. Dacă până în prezent educaţia a privilegiat mentalul omului în detrimentul sensibilităţii şi trupului său, astăzi se urmărește legătura dintre inteligenţa analitică, sentimente şi corp, un echilibru între cunoaşterea analitică şi fiinţa interioară. Și ce poate fi mai potrivit decât studiul de caz pus în discuție pentru educarea unui copil în toate componentele dimensiunii umane? Benjamin Fondane are de toate: enciclopedism, sensibilitate de poet, destin tragic, liniște în fața morții, gândire integratoare, apărarea valorilor fundamentale umane (familia, crezul personal) până la sacrificiul suprem. Cioran citise mărturiile unui participant direct referitoare la ultimele zile ale lui Fondane în spitalul din Auschwitz şi despre sfârşitul acestuia pe 2 octombrie 1944; spunea că este „o expunere atât de tragică şi de emoţionantă pentru toţi cei care l-au cunoscut şi iubit pe Fondane“. La finalul relatării colegului de lagăr se spune: „Îmi aduc foarte bine aminte cum se plimba printre paturi şi cum îşi vizita prietenii francezi cu o pătură pe umeri, peste o cămaşă proastă (de pantaloni nu putuse să-şi mai facă rost). Cu toate acestea, îşi păstrează demnitatea, povesteşte amintiri literare, discută despre situaţia internaţională, exact ca şi cum s-ar afla la Paris, în mijlocul unui salon. Uneori, se urca în patul său şi stăteam mult de vorbă [...] Două ore mai târziu, pe 2 octombrie, după-amiaza, au fost duşi în camioane. Nu erau decât evrei; arienii fuseseră trimişi în lagăr, la muncă. Ploua. Cine îşi auzea numele ieşea din rând şi urca în camion. Erau 700. [...] Îl văd pe Fondane ieşind din bloc, trecând drept pe lângă SS-işti, închizându-şi gulerul pentru a se feri de frig şi ploaie şi urcând în camion. Camioanele pline ochi pleacă unul după altul la Birkenau. Două ore mai târziu, camarazii noştri erau deja gazaţi“ . Atitudinea demnă nu era întâmplătoare, ci făcea parte dintr-un anume fel de-a fi, de a sta drept în fața abuzurilor și nedreptăților, chiar cu riscul de a-și pierde libertatea. În 1940, guvernul de la Vichy stabileşte statutul evreilor prin care aceştia nu mai au dreptul de a participa la viaţa publică. Fondane refuză vehement această decizie şi continuă să îşi publice articolele sub numele real. Mai mult, acesta pare să ignore orice avertisment din partea autorităţilor, fără să poarte steaua galbenă pe braţ şi aşteptând sfârşitul ororilor germane. „ Îmi amintesc cu precizie cum, în timpul uneia dintre primele mele vizite, după ce a enumerat tarele abisale ale lui Hitler, mi-a descris cu o intuiţie vizionară prăbuşirea Germaniei – şi cu asemenea detalii, încât am crezut că asist la un delir. Era doar un proces verbal anticipat”, scria Cioran în „Exerciţii de admiraţie”, despre Fondane. Cazul Fundoianu/Fondane poate fi și o lecție despre prietenie, într-o situație de viață și de moarte. Împreună cu sora sa e arestat la 7 martie 1944. Este dus la Poliţie, unde sosesc imediat soţia şi prietenii Emil Cioran şi Stéphane Lupasco (filosoful de origine română Ştefan Lupaşcu). Prima a povestit mai târziu: „Stă în picioare, în lumina aceea murdară de după-amiază de iarnă, privindu-mă cu ochii lui albaştri şi limpezi, strălucind, deşi avea chipul răvăşit, atât de demn, atât de calm, zâmbind călduros şi maliţios, tăcut în faţa emoţiei mele, pe care nu mi-o puteam controla." În lagărul de la Drancy ajunge cam la 20 martie. Vizitele sunt interzise. Dar apropiaţii şi Legaţia României reuşesc să înduplece autorităţile germane să nu-l trimită în Germania. Mai mult, Cioran şi Lupasco îi obţin eliberarea. Acasă îl aşteaptă prietenii şi o masă cu bunătăţi. Dar Benjamin nu vine. Refuză să părăsească lagărul fără sora sa. La 3 sau 4 octombrie 1944, cu puţină vreme înainte de a împlini 46 de ani, e gazat la Auschwitz-Birkenau. Noua educaţie trebuie să introducă dialogul între culturi, religii şi spiritualităţi, iar discuția despre Fondane pune în fața copilului o personalitate născută în religia iudaică, crescută într-o societate ortodoxă și adoptată de o societate catolică, poliglot, până la asimilarea finețurilor lingvistice din moment ce a scris poezie în idiș, română și franceză. Moștenește în egală măsură în copilărie două tradiții: cea evreiască și cea românească, la fel de puternic cultivate în familie. Primele lecturi și pasiuni literare sunt, ca în orice familie de intelectuali români, Eminescu și Alecsandri. Mama frecventase în tinerețe Junimea, Ion Creangă a fost oaspete al familiei, iar cărțile de istorie a românilor vor stimula sentimente patriotice și stângace versuri despre Ștefan cel Mare. Primii ani la Paris și-i petrece muncind din greu pentru a-și slefui noua limbă adoptată, pentru a putea descrie cu cât mai multă fidelitate poezia fără de care nu se simțea întreg. A învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi semnifică, desigur, mai întâi de toate respectarea normelor ce reglementează raporturile dintre fiinţele ce compun o colectivitate. Însă aceste norme trebuie să fie cu adevărat înţelese, admise interior de către fiecare fiinţă şi nu doar suportate sub formă de constrângeri exterioare. A trăi împreună nu înseamnă pur şi simplu să-l tolerezi pe celălalt cu diferenţele sale de opinie, de culoare a pielii şi de credinţă; să-ţi separi în mod definitiv viaţa interioară de cea exterioară; să te prefaci că-l asculţi pe celălalt rămânând în acelaşi timp convins de justeţea absolută a propriilor convingeri. În caz contrar, "a trăi împreună" se transformă în opusul său: a lupta unii împotriva celorlalţi. Viața lui Fundoianu/Fondane este plină de exemple de viață care pot ajuta copiii să simtă ce înseamnă cu adevărat să trăiești împreună. Pentru că nu este firesc ca un tânăr să fie exmatriculat din universitate doar pentru că este evreu. O mostră a ceea ce avea de înfruntat tânărul intelectual român de origine evreiască, prea conştient, şi pe bună dreptate, de altfel, de valoarea sa, este reprezentată de blocarea accesului către obţinerea unei diplome în Drept, tânărul Fundoianu fiind, pare-se, obstrucţionat în mod repetat de către A. C. Cuza, liderul politic al mișcării de extremă dreaptă, abia înființată atunci în România. Un alt exemplu ar fi climatul de gelozie ostilă creat de către colegii de breaslă, un climat cu nimic îmblânzit de firea combativă şi exagerările voite ale lui Fundoianu. Astfel, se spune că unul din detractorii săi, de altfel un admirator al simboliştilor, i-ar fi sugerat lui Minulescu, purtătorul de drapel al simbolismului românesc, să scape de acest „pui de evreu‖ până nu-şi va face un renume deoarece e preaplin de talent. Spre cinstea sa, Minulescu ar fi refuzat, indignat, aceste sfaturi . Totuși presiunile permanente și o stare continuă de ,,inadecvare,, îl va transforma pe tânărul poet într-un exilat. În activităţile transdisciplinare, învăţarea devine un proiect personal al elevului, îndrumat, orientat, animat de către profesor, care este managerul unor situaţii de învăţare. Participarea elevilor se realizează pe tot parcursul activităţilor desfăşurate, accentul cade pe activitatea de grup şi nu pe cea cu întreaga clasă, cadrul didactic trebuind să renunţe la stilul de lucru fragmentat, în care lecţiile se desfăşoară una după alta, cu distincţii clare între ele, ca şi cum nu ar face parte din acelaşi proces, şi să adopte o temă de interes pentru elevi, care transcende graniţele diferitelor discipline, organizând cunoaşterea ca un tot unitar, închegat. Un posibil demers didactic subordonat studiului de caz propus ar viza de exemplu un proiect didactic pentru păstrarea memoriei. Elevii, împărțiți pe grupe de lucru vor fi invitați să cerceteze într-o primă etapă felul în care episodul istoric Fundoianu/Fondane a fost reprezentat de urmași, în diferite modalități. A doua etapă a proiectului ar consta în propunerea făcută elevilor de a organiza propria apreciere la adresa vieții, operei și morții subiectului. Elevii vor afla cu acest faptul că, deși pe moment pot exista deraieri de la normalitate, duse uneori până la extrem (abuzuri, discriminări, crime), posteritatea va încerca să restabilească bunul simț, ordinea firească a lucrurilor și valorilor. În cazul nostru, imediat după moartea lui Fundoianu/Fondane, familia (soția supraviețuitoare) și prietenii săi au fost primii care au făcut pași pentru păstrarea memoriei sale: numele său este gravat pe zidul Panteonului din Paris, împreună cu cele ale altor 167 de membri ai Rezistenţei, pentru acest lucru a intervenit Cioran, într-o scrisoare din iulie 1948, adresată lui Robert Pimienta, preşedintele comisiei responsabile pentru inscripţiile de pe Panteon. În timp, lor li s-au adăugat oameni de cultură, exegezi ai operei sale, instituții, astfel că în 2006 a fost inaugurată la Paris Piața Benjamin Fondane, în apropierea casei în care a locuit , iar în 2013, la Iași, locul nașterii sale, consilierii locali au avizat solicitarea formulată de Comunitatea Evreilor din Iași referitoare la denumirea unei strazi cu numele publicistului și poetului Benjamin Fondane . Poemul lui Fondane a fost plasat la intrarea în memorialul Holocaustului Yad Vashem . La Paris s-a înfiinţat Societatea de Studii „Benjamin Fondane", având o secție și la Ierusalim, iar la București funcționează programul RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE, de editare și difuzare a operei scriitorului de origine română. Inițiat și coordonat de Luiza Palanciuc și Mihai Șora, programul își propune punerea în circulație a patrimoniului intelectual și moral lăsat de B. Fundoianu/Benjamin Fondane. Site-ul oficial, www.fondane.net este parte a acestui program cultural. Fondat la iniţiativa scriitoarei Magda Cârneci în 2006, Premiul internaţional Benjamin Fondane este acordat anual de către Institutul Cultural Român, în parteneriat cu Organizatia Internaţională a Francofoniei şi Asociaţia Benjamin Fondane. Operele lor Fundoianu/Fondane au fost tipărite în diverse limbi , s-au turnat filme , au avut loc conferințe, simpozioane, mese rotunde, expoziții, seri de lectură, dezbateri . Având aceste repere elevii, în cadrul proiectului propus elevii au sarcina de a organiza propria lor varianta de a onora amintirea unui om de cultură care a sfârșit în camera de gazare din simplul motiv că aparținea unei etnii considerată pentru un moment indezirabilă. Concluzii Folosind abordarea transdisciplinară cadrul didactic poate transmite cu ușurință elevilor o potrivită atitudine transculturală, transreligioasă, transpolitică şi transnaţională. Pentru ca normele unei colectivităţi să fie respectate, ele trebuie să fie validate de experienţa interioară a fiecăruia, prin a te recunoaşte pe tine însuţi în chipul Celuilalt. Atitudinea transculturală, transreligioasă, transpolitică şi transnaţională ne va permite astfel să ne asimilăm mai bine propria noastră cultură, să ne apărăm mai eficient propriile interese naţionale, să ne respectăm mai bine propriile convingeri politice şi religioase. Scopul educației nu este în primul rând producerea de erudiți, tehnicieni sau căutători de slujbe, ci de oameni integri și eliberați de frică, deoarece numai între astfel de oameni se va putea instaura pacea.