Opera Naţională încheie şirul clădirilor reprezentative de pe Bulevardul Mihail Kogălniceanu, una dintre cele mai vechi artere ale Bucureştilor. Clădirea se află în apropierea Facultăţii de Drept şi a fost construită între anii 1951-1953, după planurile arhitecţilor Octav Doicescu şi Paraschiva Iubu, potrivit lucrării „Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti” (Editura Meronia, 2011).
Teatrul Naţional, înfiinţat prin Legea Teatrelor din 1877, i s-a atribuit şi o secţie muzicală, cu un dirijor şi cu o formaţie orchestrală stabilă. Până în 1885, pe această scenă s-au jucat un număr mare de spectacole de profil muzical-teatral (vodeviluri, opere comice). În 1885, compozitorul George Stephănescu (1843-1925), cu propria sa trupă, a reuşit să realizeze primul spectacol de operă – „Linda di Chamonix” de Donizetti – care a constituit debutul stagiunii „Operei”, companie independentă de Teatrul Naţional. În perioada 1885-1921, în pofida greutăţilor legate de finanţare, sediu, personal artistic, au avut loc 50 de premiere.

Foto 1: Opera Română, Bucureşti, 10 ianuarie 1998.
Foto: (c) TRAIAN PROSAN/AGERPRES FOTO/ARHIVA
Foto 2: Opera Naţională, Bucureşti, 22 octombrie 2020.
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO
Compania „Opera” a fost transformată, în 1921, în instituţie de stat, subvenţionată, cu sediul la Teatrul Liric. Primul spectacol, „Lohengrin” de Wagner, dirijat de George Enescu, a avut loc pe 8 decembrie 1921. Până în 1953, când a fost inaugurat propriu sediu, trupa lirică şi-a desfăşurat spectacolele pe scenele Teatrului Naţional (fostul sediu de pe Calea Victoriei) şi Teatrului Liric („Leon Popescu”).
Hotărârea ridicării unei clădiri noi, pe amplasamentul actual, a fost luată încă din 1946. Lucrările au început în 1951 şi s-au încheiat în 1953, finalizarea construcţiei fiind grăbită de apropierea Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, ce urma să fie găzduit de România în 1953. Pe lângă muncitori, au fost aduse inclusiv brigăzi de „voluntari”, de muncă patriotică. Sediul cel nou, gândit cât mai funcţional, a fost dotat la nivelul cerinţelor timpului. În condiţiile sărăciei de după război, etalarea unui lux ostentativ viza efecte psihologice şi propagandistice, astfel încât nu s-a făcut economie de investiţii şi materiale.

Foto 1: În 1921 s-a înfiinţat, Opera Română, (Bucureşti, 28 iulie 1994).
Foto: (c) VASILE MOLDOVAN/AGERPRES FOTO/ARHIVĂ
Foto 2: Opera Naţională, Bucureşti, 22 octombrie 2020.
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO
Inaugurarea a avut loc în 1953, un spectacol de gală fiind oferit muncitorilor şi familiilor acestora, prilej cu care dr. Petru Groza, preşedintele prezidiului Marii Adunări Naţionale, a înmânat medalii unor membri ai echipei constructorilor, conform lucrării „Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti” (Editura Meronia, 2011).
Sediul Operei Naţionale, conceput într-o viziune clasică, are o sală cu o capacitate de 2.200 de locuri, în formă de potcoavă, înconjurată de loji şi balcoane, o atenţie specială fiind acordată acusticii. Scena este lată de 27 metri şi adâncă de 20,6 metri. Clădirea are, de asemenea, săli de repetiţie pentru solişti, cor, orchestră şi balet, cabine şi spaţii pentru servicii anexe.

Foto 1: Opera Română, Bucureşti, 28 iulie 1994.
Foto: (c) TRAIAN PROSAN/AGERPRES FOTO/ARHIVĂ
Foto 2: Opera Naţională, Bucureşti, 22 octombrie 2020.
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO
Faţada clădirii se remarcă prin prezenţa a patru cariatide, statuile „Drama” şi „Poezia”, şi are, la extremităţi, două basoreliefuri: „Muzica”, realizată de Zoe Băicoianu (1910-1987) şi Boris Caragea (1906-1982) şi „Dansul” de Ion Vlad (1920-1992).
În grădina din faţa edificiului a fost amplasat bustul compozitorului George Stephănescu (1843-1925), iar spre bulevard se află monumentul compozitorului, violonistului şi dirijorului George Enescu (1881-1955), opera sculptorului Ion Jalea (1887-1980). AGERPRES





















