Două legende circulă pe seama matematicianului Dimitrie Mangeron. Una spune că ecuațiile sale i-au ajutat pe ruși să pună primul Sputnik pe orbită. A doua, care circula printre politehniștii ieșeni în anii ’80, spune că, prin calculele sale, americanii au reușit să aducă înapoi pe pământ misiunea Apollo 13, care a fost la un pas să rămână definitiv în spațiu. Dar dincolo de legende, un lucru rămâne cert: în lumea rarefiată a matematicienilor de top din întreaga lume, ecuațiilor polivibrante li se mai spune și Ecuații Mangeron.
Se naște pe 28 noiembrie 1906, la Chișinău, în Imperiul Țarist. Tatăl său, Matei Ioan Mangeron, absolvent al Școlii de Arte și Meserii de pe lângă Politehnica din Sankt Petersburg, vorbea cinci limbi străine, talent pe care îl va transmite și copilului, ce va ajunge să cunoască zece limbi străine. Ioan Matei Mangeron lucra ca mecanic de locomotivă pe ruta Ungheni-Chișinău-Sankt Petersburg. Așa se face că Dimitrie va face primii doi ani de școală primară la Ungheni, iar ultimii doi, la Chișinău. Încă de pe atunci câștiga bani, dând meditații colegilor de școală.
La terminarea liceului știa deja patru limbi de circulație internațională.
În anul 1916 Dimitrie Mangeron intră la prestigiosul liceu „Alecu Russo” din Chișinău și tot în acel an îi moare tatăl, în urma unui atac de cord survenit la scurt timp după pensionare. Cu familia rămasă fără sprijin, primește ajutor din partea conducerii liceului și a profesorilor, constând în bursă și gratuități la procurarea de cărți, rechizite și chiar uniforme. Ia bacalaureatul în 1923, dar, din cauza dificultăților materiale, nu poate merge la universitate și se angajează laborant la Laboratorul de fizică și chimie al liceului pe care tocmai îl absolvise, după ce în ultimul an lucrase tot acolo voluntar, fără salariu. La terminarea liceului știa deja patru limbi de circulație internațională.
În anul 1926 ajunge student al Facultății de Științe a Universității din Iași, unde este remarcat de Alexandru Myller, ctitorul școlii matematice ieșene. În ultimul an de studii, Dimitrie Mangeron devine asistent suplinitor la Seminarul Matematic al universității. În 1930, după licență, ocupă același post, dar ca titular.
În același an, la recomandarea și cu sprijinul magistrului Alexandru Myller, Dimitrie Mangeron se înscrie la doctorat la Universitatea din Neapole. Aici îl are ca îndrumător pe profesorul Mauro Picone, căruia Mangeron îi va fi recunoscător toată viața, considerându-l mentorul său spiritual. Lucrarea sa, sus-ținută în 1932, se intitula Asupra unei probleme de conturpentru o ecuație diferențială neliniară cu derivate parțiale de ordinul al patrulea cu caracteristici reale duble și a fost publicată în „Giornale di Matematica”, în anul 1933.
Schimbarea de regim de după război nu a priit carierei matematicianului
După un scurt stagiu la Universitatea din Göttingen revine în țară unde, în 1934, i se echivalează doctoratul obținut în Italia. În anul 1938 este transferat la nou-înființata Școală Politehnică din Iași, actuala Universitate Tehnică „Gh. Asachi”, unde va deveni profesor la Catedra de mecanică în 1941. Începând cu acest moment, preocupările lui Dimitrie Mangeron se diversifică. În afară de matematică, începe să facă și cercetări de mecanică teoretică.
Schimbarea de regim de după război nu a priit carierei matematicianului ieșean, legăturile sale cu lumea științifică internațională devenind tot mai sporadice. În 1949, în urma unei ședințe, se stabilește ca Mangeron să studieze, o oră pe săptămână, informații din literatura sovietică. Zece ani mai târziu, Unione Matematica Italiana solicită Rectoratului Politehnicii să faciliteze prezența lui Mangeron la Congresul de la Napoli al acestei asociații. Rezoluția Rectoratului e seacă: „Nu se poate face intervenție”.
Studiul ecuațiilor cu derivate parțiale a fost principalul său domeniu de activitate, dar a scris și lucrări de mecanică analitică, teoria mecanismelor, teoria optimizării, teoria accelerațiilor reduse și a accelerațiilor de ordin superior sau chiar de istorie a mecanicii, reunite într-o operă care numără nu mai puțin de 600 de lucrări, publicate în țară și străinătate. De asemenea, a fost redactor al „Buletinului Institutului Politehnic din Iași”. Nu mai puțin de 30 de ingineri l-au avut ca îndrumător de doctorat.
Din cauză că nu a fost membru al Partidului Comunist, este primit în Academia Română abia în 1990
