Ștefan Ciobotărașu este un monstru sacru al teatrului românesc care își merită din plin această titulatură. Dincolo de faptul că era un artist complet, existând si un episod timpuriu care atestă acest lucru când lonel Teodoreanu, director al Teatrului Naţional din Iaşi, îl remarcă la o serbare de conservator când recita o poezie de George Lesnea şi scrie un articol elogios despre el în presa locală, Ciobotărașu s-a luptat cu neajunsurile vieții până târziu în viață.
Până și epifania de la sfârșitul vieții sale este de o cruzime existențială fără margini: ”Nu ştiu cum se face, dar când eram tânăr nu încăpeam de bătrâni, iar acum nu mai încap de tineri…”. Sunt sigur că a găsit resursele interioare să râdă, până la capăt.
Ciobotărașu era poreclit în studenție de prieteni ”statuia mizeriei” deoarece era mereu flămând și rece visând la lemne pentru foc și o masă îmbelsugată. In ciuda tuturor vicisitudinilor marele actorși-a păstrat umorul pe care îl vedea ca cel mai de preț har, fiind perfect lucid de vremurile în care trăia și care îsi lăsau amprenta asupra sa: ”Drama cea mai mare nu erau atât lipsurile, cât faptul că lumea aceea ucidea în noi orice putință de ideal, până la agonizare”.
”Pasiunea pentru poezie se datoreaza în cea mai mare măsură dragostei şi respectului meu pentru limba română”
Puțină lume își mia amintește de poetul Ştefan Ciobotăraşu, care până în ultimile clipe ale vieţii sale și-a păstrat pasiunea pentru limba şi literatura română. Într-un interviu acordat ziarului Informaţia Bucureştiului spunea: “Dacă mă gândesc mai bine, pasiunea pentru poezie se datoreaza în cea mai mare măsură dragostei şi respectului meu pentru limba română. Caci nu cred că se poate dovedi un mai mare respect decât a o face să “cânte”, să poată declanşa resorturi intime, neruginite de anchiloza cotidiană. La poezie am ajuns prin sonet. De ce? Pentru că impune o densitate lirică maximă, într-o formulă capabilă să-l transforme într-o bijuterie lingvistică.”
Un poet actor care a iubit limba română
”Limba nu se naşte o data cu gânguritul pruncilor. Generaţiile vin şi-o găsesc gata formată, ca rod al generaţiilor anterioare, o îmbogăţesc cu cuvinte noi şi o transmit”, explică actorul.
„Versurile sunt un fel de gimnastică a minţii mele”
Actorul a rămas poet până la capatul vieții sale. ”Există în om o energie care, dacă nu e consumată, se întoarce împotriva lui şi-l ucide. Crede-mă, nu fac complexe şi nici crize de vârstă. Sunt numai lucid. Timpul gol din jurul meu se dilată, deschide o gură ştirbă şi e gata să mă înghită. Unii m-au sfătuit să-mi găsesc vreo pasiune, să-mi cumpăr o undiţă. Dar eu în loc de undiţă, iau condeiul, poate pescuiesc ceva vorbe. Scriu şi eu câte o poezie, două. Versurile sunt un fel de gimnastică a minţii mele„ explică spre sfârșitul vieții marele actor Ștefan Ciobotărașu.
Citatele fac parte din volumul ”Ștefan Ciobotărașu o micro-monografie” realizata de Liliana Moga, VASLUI, 2007
