Procesul de modernizare între două elemente esențiale: urbanizarea și locuirea

Procesul de modernizare: urbanizare și locuire

În anii 1920-1930, mediul urban s-a extins și în România, prin promovarea industriei (1886-1938), prin dezvoltarea transportului urban (auto și tramvaie), a comunicațiilor, prin electrificare și instalarea în anumite zone ale orașelor a apei curente, de care, la vremea respectivă, beneficia doar 8-10% din populația țării (V. Axenciuc, 1999, 295).

Totodată, acest fenomen a avut loc și prin venirea în orașe a unei părți din populația de la sate care căuta un loc de muncă în noile industrii, ori ca servitori, mici comercianți ș.a.

Mediul urban crea astfel premisele diversificării stilurilor de viață. În anul 1930, ponderea populației urbane crescuse la 20,1%, comparativ cu 17,8% în 1910-1912, adică de la 2.887 mii locuitori, la 3.651 mii locuitori. Existau câteva orașe mai mari de tip industrial-comercial, iar restul erau târguri de tip agrar-negustorești. Capitala a crescut rapid de la 639 mii locuitori în 1930 la 993 de mii în 1941 (A. Golopenția, 2002, 379).

Sursa: Cătălin Zamfir „Istoria socială a României”