„Dirijorul ajunge să se creadă însuși compozitorul. Am fost Mozart, am fost Beethoven, am fost toți compozitorii ale căror piese le-am dirijat.”(Alexandru Ilie, dirijorul Orchestrei OCC)
Lumea muzicii clasice e una foarte vie şi captivantă, însă percepția multora asupra acestei lumi rămâne legată de ideea de plictiseală. Cum o percepe dirijorul Alexandru Ilie?
Pot înțelege această percepție. De aceea îmi propun de fiecare dată să ascult din perspectiva publicului muzica pe care o dirijez, încercând să o interpretez cât mai dinamic. Iar dacă eu o înțeleg și îmi este clar ceea ce interpretez, orchestra o transmite mai departe, iar publicul sigur o va simți. Cred că această percepție ține cumva de legătura Dirijor – Orchestră –Public. Dar pentru ca publicul să poată rezona cu ceea ce se întâmplă pe scenă, trebuie să aibă capacitatea de a înțelege. Depinde în mare măsură cărui segment de public i te adresezi.
De ce ați ales lumea Operei Comice, populată de joacă, interactivitate gălăgioasă și stare de spirit copilăroasă?
Pentru echipa tânără de aici, plină de viață și de idei, pentru că toți simțim nevoia să fim copii câteodată, iar Opera Comică îți dă această șansă. În plus, am convingerea că educația copiilor prin muzică, teatru, balet, artă, în general, este esențială pentru viitor. Iar publicul foarte tânăr oferă cel mai sincer feedback: nu îl poți păcăli, iar el nu se va preface niciodată – vei ști, cu siguranță, dacă spectacolul redat i-a plăcut sau nu.
Când ați avut primul concert cu o orchestră și cum ați simțit sala?
Primul concert cu o orchestră profesionistă a fost în cadrul unui proiect al Universității Naționale de Muzică din București denumit „De la ucenicie la măiestrie în arta dirijorală”, concert la Filarmonica din Pitești în octombrie 2010, alături de încă trei colegi din facultate. Țin minte că am învățat din acea experiență de 5 zile, cât pentru un an de teorie fără practică în facultate. Trebuie să recunosc că la sfârșit, când am auzit și am simțit căldura aplauzelor, am avut un sentiment extraordinar cu care nu mă mai întâlnisem
Condiție fizică, pasiune și noroc trebuie să aibă un dirijor, spunea Iosif Conta. Sunt acestea suficiente ca să dai viață unei orchestre?
Toate trei ingredientele sunt foarte importante, iar eu aș mai adăuga ceva. Răbdarea! Norocul este foarte important și ține de oamenii pe care îi întâlnești, de șansa pe care ți-o dă cineva de a ajunge în fața unei orchestre. Iar în acel moment, trebuie să demonstrezi că ai meritat acea șansă. Nu e de ajuns să fii omul potrivit la timpul potrivit și la locul potrivit: trebuie să întâlnești și oamenii potriviți. Cât despre pasiune, aceasta este esențială în studiul cu tine însuți, pentru că altfel nu știu cum ar putea cineva sa stea în fața unei partituri ore în șir, zi de zi. Eu aș spune că pentru a da viață orchestrei este nevoie de multe abilități. În primul rând tehnică, apoi muzicalitate, capacitatea de a transmite prin gesturi și mimică o imensă paletă de nuanțe, un dram de talent și multă ambiție.
Se consultă sau dictează un dirijor, ținând cont că lucrează cu profesioniști ca și el, cu studii muzicale serioase?
Sigur că un dirijor lucrează cu profesioniști asemenea lui, oameni cu pregătire, care pot avea ideile lor interpretative asupra unei partituri. Dar imaginați-vă ce s-ar întâmpla, dacă fiecare ar interpreta după cum dorește aceeași partitură. Orchestra trebuie să fie un tot unitar, să aibă un sunet compact, să frazeze împreună și în aceeași direcție, iar aici intervine dirijorul care trebuie să fie foarte abil în a explica ce dorește și mai ales de ce, pentru că de multe ori te confrunți cu întrebarea „dar de ce așa?”, din partea unor muzicieni din orchestră. De aceea dirijorul trebuie să fie foarte bine pregătit, pentru a-și argumenta ideile interpretative.
Cum comentați ideea potrivit căreia un dirijor este jumătate magician, jumătate general?
Dirijorul trebuie să vrăjească – atât orchestra, cât și publicul. Pentru asta trebuie să învețe bine trucurile, să nu se dea de gol. El trebuie să aibă super-puterea de a face ordine în haos, să gândească o sută de chestii deodată, dar să fie clar în gesturi. Sigur că vrăjile astea muzicale trebuie să le facă un general. Când ai de-a face cu o orchestră, trebuie să dai dovadă de autoritate pentru a crea acel tot unitar. Dar nu o autoritate care să se traducă doar prin severitate. Bun, dirijorul e capul, dar corpul e orchestra, iar această ființă trebuie să fie întru totul coordonată, pentru a săvârși magicul act muzical.
Cum arată deformația profesională la un dirijor?
Dirijorul ajunge să se creadă însuși compozitorul. Am fost Mozart, am fost Beethoven, am fost toți compozitorii ale căror piese le-am dirijat. Sau mă trezesc, la orice piesă pe care o ascult, că e muzică ușoară sau grea, că „văd” instrumentația. Și gesticulez.
Gesturile regizorale din fața orchestrei sunt teatrale, sunt studiate sau sunt aceleași mișcări, indiferent de concert?
Depinde de fiecare în parte. Am văzut mulți dirijori tineri, în special din zona Asiei, care vin în fața orchestrei cu tema foarte bine făcută, iar gesturile sunt mereu la fel într-o secțiune muzicală, de fiecare dată, după cum am văzut și dirijori care exagerează anumite gesturi care pot părea mai mult teatrale decât eficiente. Din punctul meu de vedere, cred că un dirijor trebuie să se adapteze în fiecare moment și să folosească gesturi potrivite naturii muzicale. Nu mi s-a întâmplat niciodată să dirijez la fel de două ori. Sau poate, nu conștient. Muzica se desfășoară în timp, iar cum timpul nu se repetă, nici muzica nu se repetă; dirijorul trebuie să acționeze și să „regleze” anumite detalii pe care poate le dorește evidențiate în timpul concertului. Desigur că există o baza universal valabilă a gestului dirijoral pe care cu toții o studiem, dar fiecare dirijor își dezvoltă, la un moment dat, propriul sau stil.
Cum se traduce energia dintr-un concert?
Energia vine din muzică, se duce la public și se întoarce la muzicieni. Acest circuit energetic face un instrumentist/ dirijor să își iubească meseria. Cele trei instanțe – muzicianul, publicul, opera muzicală – comunică, se energizează una pe alta.
Are voie să greșească un dirijor?
Dirijorul este și el om. Mi s-a întâmplat de multe ori să greșesc, dar trebuie să ai capacitatea de a corecta imediat. E adevărat că Maestrul Marin Constantin spunea că un dirijor nu are voie sa greșească niciodată, dar din experiența mea, am învățat că orchestra își dă imediat seama, când ceva nu a fost în regulă într-un anumit moment, iar atitudinea modestă, de recunoaștere a unei scăpări a avut mereu de câștigat în fața orchestrei, în detrimentul unei atitudini de superioritate.
Dacă nu erați muzician, ce v-ar fi plăcut să faceți?
Nu mă pot gândi la un alt drum. Am studiat pianul de la vârsta de 5 ani, am urmat grupa de preșcolari la Colegiul Național Dinu Lipatti, apoi 12 clase la Colegiul de Muzică George Enescu, secția pian, continuând cu Universitatea Națională de Muzică din București. Așadar, am studiat muzica, practic, toată viața. Este greu sa mă pun în situația în care să nu fi făcut muzică.
Interviu realizat de Dana Macsim
Foto: Arhiva personală
