Revin cu imagini noi de pe strada Dristorului, după 6 ani în care m-am ocupat de alte zone dispărute din București. Fac mențiunea că aceste reconstituiri au fost posibile numai după ce am intrat în posesia planurilor cadastrale ale cartierului, prin bunăvoința unor prieteni. Văzându-le, mi-am reamintit brusc aspectul unor clădiri pe care credeam că le uitasem de mult.
O hartă a străzii din anul 1969 ne poate fi de ajutor:
Primele case pe care le-am desenat sunt cele aflate la numerele 35-37. Treceam adesea pe lângă ele, după ce coboram în stația de troleibuze de la Theodor Speranția, întorcându-mă spre casa bunicilor, care locuiau pe Diligenței. Mai întâi, vă prezint o schiță:
La numărul 35 erau, de fapt, două case, dispuse față în față, având o alee de acces între ele. Poarta dinspre stradă se găsea în dreptul casei mai mici, din dreapta. Cealaltă casă, de la nr. 37, era mai mare și avea intrarea în dreapta, în afara cadrului. Din câte-mi amintesc, casele de la nr. 35 erau acoperite cu țiglă, iar cea din dreapta ei – cu o tablă cam ruginită.
Iată și un al doilea desen:
Având în vedere faptul că cele două curți erau prevăzute cu gard către strada principală, am considerat potrivit să scot în evidență partea din interiorul acestora, excluzând gardul. Se poate vedea că, în stânga, la nr. 35, exista o zonă de curte betonată și două zone adiacente cu verdeață. Iar la nr. 37 exista un antreu voluminos cu trepte, ce n-ar fi putut fi văzut dinspre stradă.
Al treilea desen ne arată o imagine aproape completă a celor două imobile:
După cum se vede, curtea proprietății de la nr. 35 era delimitată printr-un gard din tablă de culoare gri-argintie, având în partea superioară o porțiune confecționată din sârmă împletită. Alături de intrarea principală, se aflau alte două porți mai mari care, deschise, permiteau accesul unui automobil. Iar la nr. 37 era un gard alcătuit din șipci de lemn vopsite în verde.
Un al patrulea desen ne pune în evidență tabloul complet:
A fost necesar întrucât, din unghiul privitorului, aflat pe trotuarul opus, exista o suprapunere a unor copaci care creșteau de-a lungul străzii. Din ce-mi amintesc, în curtea de la nr. 35 exista și un fel de garaj ca un adăpost din tablă, iar pe șapa de beton staționa mereu o mașină. Nu l-am mai figurat pentru a nu încărca și mai mult desenul. Un bătrân mic de statură, cu basc, ieșea uneori pe ușa din dreapta și se uita la mine cam ciudat când treceam prin dreptul casei lui.
Cu aproximație, în acest loc se găsește un bloc cu 4 etaje, precum și o alee de acces, fără nume:
Următorul imobil pe care l-am refăcut din memorie este cel de la numărul 45, aflat pe colțul cu intrarea Antilopei:
Aici era un depozit de vinuri, unde din când în când vedeam câte un camion staționat în apropiere încărcând sau descărcând lăzi din lemn. Bunica mi-a povestit că, până prin anii *60, fusese sediul unui bufet-restaurant sau cam așa ceva. Avea o intrare principală, pentru clienți (cea de pe colț) și încă două pe latura din dreapta (probabil una pentru personalul care deservea și alta pentru administrație). Iar aprovizionarea se făcea pe latura din stânga, mai lungă decât cealaltă și prevăzută la capăt cu o poartă.
În continuarea casei de pe colț se găsea o alta, ceva mai mică, de tip vagon, perpendiculară pe axul străzii. Numărul acestui imobil era 47 A și se pare că a fost construit în urma celui care purta numărul 47, aflat și mai în dreapta, despre care voi vorbi într-un alt articol. Era vopsit într-o nuanță de galben muștar și avea o poartă din tablă prevăzută cu elemente din fier forjat, iar curtea era plină de o vegetație abundentă.
Vă prezint acum și a doua variantă a desenului:
El ne arată situația străzii în ansamblu, incluzând și copacii care creșteau aici. Pe colțul cu Antilopei era un ulm bătrân și noduros, având o coroană bogată, iar pe latura dinspre Dristor era o perdea de arbori formată din frasini și plopi, din ce-mi amintesc.
O explicație pentru aspectul general de clădire părăsită ar fi următoarea. După inaugurarea, în anul 1961, a școlii generale nr. 70, aflată în capătul străzii Antilopei, au avut loc mai multe incidente în care au fost implicate persoane în stare de ebrietate, care ieșeau din bar și acostau copiii care se întorceau de la cursuri, cerându-le bani, hărțuind fetele și punând elevii în real pericol. În urma numeroaselor reclamații ale părinților, localul a fost închis, rămânând doar cu funcția de depozit. De când mă știu de mic copil și până la demolare, obloanele ușilor și ferestrelor au fost întotdeauna trase.
Cu ocazia sistematizării, intrarea Antilopei a fost desființată, iar pe traseul ei aproximativ a fost trasată strada Voroneț (numele amintind de o fundătură din zona Dudești – Nerva Traian, dispărută cam în aceeași perioadă):
Al treilea desen încearcă să reproducă o casă aflată la numărul 58:
Este vorba de intersecția cu strada Negoiu, care marchează și limita zonei sistematizate. Mai precis, casele de pe latura dreaptă (a numerelor cu soț) au fost dărâmate, iar cele de pe latura stângă (a numerelor fără soț) au rămas în picioare până azi.
Imobilul de pe colț, construit în stil neoromânesc, era zugrăvit într-o nuanță de gri albăstrui, gulerul casei fiind vopsit în violet și urmând conturul geamurilor de la demisol. Avea și o extensie, respectiv o casă lipită, aflată pe strada Negoiu la numărul 2, care aparținea aceleiași familii. Oricât ar părea de ciudat, intrarea nu se făcea pe treptele de beton care duceau spre ușa principală, aceasta fiind nefolosită și chiar acoperită parțial de iederă. Se intra deci prin curtea casei alăturate, al cărei gard era prevăzut și cu porți care permiteau intrarea unui autoturism. Gardul din tablă era vopsit cu bronz de aluminiu și avea în partea de sus câteva fire de sârmă ghimpată care susțineau tulpinile unor tufe de trandafiri.
Cam pe la sfârșitul iernii anului 1987 a avut loc demolarea unui perimetru cuprins între străzile Negoiu, Rodiei, Theodor Speranția și, bineînțeles, Dristorului. Cu câteva săptămâni înainte, din spusele bunicului, cei doi bătrâni care locuiau în casa de pe colț și care primiseră ordinul de evacuare, n-au suportat vestea care căzuse peste ei ca un trăsnet și și-au pus capăt zilelor, dând drumul la aragaz.
În ce privește casa din dreapta, de la numărul 56, sincer nu mi-o amintesc prea bine, dar cred că era de culoare albă și destul de veche, având o înălțime mai mică decât vecina ei.
Iată cum arată în prezent colțul sistematizat al acestei intersecții:
În fine, ultimul desen face referire la o zonă aflată ceva mai departe. Mai întâi, schița:
E vorba de casa de la numărul 83, ultima de pe strada Dristorului înaintea intersecției cu șoseaua Mihai Bravu. Aspectul ei nici nu pare de oraș, având o formă specific țărănească, cu prispă și bătătură. Și totuși se afla acolo, pierdută printre blocurile înalte din apropiere și aproape sufocată de vegetație uscată. Cred că avea o vechime de peste 100 de ani, tabla fiind ruginită, iar pereții – crăpați pe alocuri. Nu știu dacă mai era locuită, dar căzuse în paragină de multă vreme. În acel loc, terenul avea o diferență de nivel de cel puțin un metru față de trotuar, fapt ce a impus construirea unui contrafort din beton care să-l susțină, iar accesul spre căsuță se făcea pe o scară cu trepte de ciment. Gardul era format din scânduri vechi, rupte pe alocuri și decolorate.
A doua variantă a desenului (fără gard):
Pe zidul ei se găsea o plăcuță unde scria, pe două rânduri – strada Dristorului nr. 83 (fostă Gura Lupului). Așadar, iată cum s-a numit anterior această stradă veche, dinainte de 1900, care se termina pe atunci… în câmp. Mai exact, la marginea pădurii Balta Albă, aflată în apropierea satului cu același nume, o pădurice de pini de pe raza comunei Dudești-Cioplea, care se întindea până spre satul Cățelu, urme ale ei fiind vizibile și azi în parcul Titan. Era atât de pustiu în locul acela, încât exista riscul ca drumeții care se aventurau noaptea pe acolo să fie sfâșiați de lupi.
Varianta finală a desenului este aceasta:
Acum, pe locul celor câteva căsuțe „rase” de avântul socialist este un teren viran, pe care cresc câțiva copăcei.
Mă opresc aici pentru moment, cu precizarea că demolările au avut loc între 1986-87 (la sfârșitul lui februarie erau deja încheiate, iar în iulie începuse deja construirea noilor blocuri cu 4 etaje). Este o mare pierdere pentru Bucureștiul vechi, era o zonă încărcată de istorie, iar dacă ar fi existat bunăvoință, urmările dezastrului puteau fi limitate. Simt c-am pierdut atunci o parte din ființa mea, pe care caut s-o recuperez, schițând din amintiri acele case. Când le privesc, revin cu gândul la acele vremuri de demult, când aveam parte doar de liniștea copilăriei.
