Despre cunoașterea prin artă: Rodin, Brâncuși și Giacometti

autor: Ioana Mocanu

Mi-a spus cândva că artiștii se cunosc prin arta lor.
Poeții, prin poezie…
Pictorii, prin pastel…
Rodin, prin daltă…
…și omul, prin ființă.

Eu i-am zis că nu cunoști artistul prin artă, ci te cunoști pe tine însuți prin arta sa.
Că arta e verb pentru artist și e substantiv pentru cel ce-o simte,
exact cum spunea Degas:
„L’Art n’est pas ce que vous voyez, mais ce que vous faites voir aux autres.”[1]
Cu atât mai mult, Rodin afirma despre Degas că a creat cele mai frumoase picturi în perioada în care și-a pierdut văzul de tot.

Culmea e că m-am dus mâncând pământul la expoziția Rembrandt&Vermeer de la Luvru[2]. Și uite-așa i-am descoperit talpa lui Rodin. Ca-n viață: atunci când alergi către pasul ce te-aleargă, te înghite pasul.

95 de lucrări, compoziția lui Rembrandt, vocea lui Vermeer, contrastul de culoare, lumina și întunericul, emoția și respirația tăiată… toate mi-au fost martori ale unei epoci de simțire comprimate în câteva ore, dar…

…dar nu am venit acasă cu Rembrandt, ci cu talpa lui Rodin, întruchipată în greutatea lui Jean d’Aire.[3] Privirea sobră, chipul osos, talpa goală, reprezentând prețul sacrificiului celor șase burghezi din Calais… toate acestea sunt semne ale unui moment de fatalism pentru Franța secolului XIV.

Greutatea cu care talpa îi apasă pământul este, de fapt, o contrastare a privirii înălțate cu resemnare, dar cu demnitate.[4] O cameră înaltă, cu pereți negri, sobri, cu lumină caldă, dar cu respirație rece. Aceasta este vibrația tălpii lui Rodin: un joc de lumini și umbre ascunse în falduri de ipsos.

    „Jean d’Aire” (1885)
Auguste Rodin

Surpriza a fost să pășim în următoarea cameră, unde ne-a întâmpinat Brâncuși, alături de Giacometti. O bulversare a alăturării, de la rece și sobru la cald și lumină. De la robust la suplu, de la opulent, la discret. O discreție care apasă prin acutizarea sentimentului de frică, de incertitudine.

Brâncuși stabilizează emoția prin forme și nuanțe de armonie a sentimentului, iar Giacometti ne demonstrează din nou că lucrarea lui nu va fi niciodată o poartă către cunoașterea sa, ci un muzeu al autocunoașterii privitorului, căci sufletul se atinge cu privire, iar nu cu mâna aspră a unui geniu.

           „Cocoșul” (1922)                                                                      „Femeie în picioare” (1948)
Constantin Brâncuși                                                                    Alberto Giacometti

[1] „Arta nu este ceea ce se vede, ci ceea ce îi faci pe alții să vadă.”

[2]  „Rembrandt, Vermeer and the Dutch Golden Age: Masterpieces”

[3] „Rodin’s Art: The Rodin Collection of Iris & B. Gerald Cantor Center of Visual Arts at Stanford University „, Albert E. Elsen, Rosalyn Frankel Jamison, pag. 110: „The naked Jean d’Aire draws the viewer’s attention to his very large extremities, which seem distorsions. The tendency is to isolate a modeled hand or foot and compare it with one’s own. The feet are very big indeed, but so is the man’s leg in proportion to the tigh, for example. Rodin had to assume that ”spectators”, as he put in,  would learn to see and think as he saw and thought: forms in relationship rather than in isolation, seen not just close by, but from afar.”

[4] „The Language of Displayed Art”, Michael O’Toole, pag. 74: „For the Jean d’Aire standing his ground is an ultimate effort. His huge feet do not rest flat, but turn in like a grasping ape s, clutching their clod of earth. Such actions are hard to see in a photograph, hard to see anywhere if they are not re-experienced internally; one must do it oneself and perform every one of these poses to realize how desperately these statues act out the drama of powerful bodies giving their whole strength to the labor of holding on. As though standing still were the utmost that could be asked of a man.”