… păcatele tinereții! Învățam dreptul și ajunsesem la ramura sa administrativă: cea care se-ocupa de primar, de consilii, de președinți de consilii, de prefect – de ce fac și de raporturile între ei. Multe am uitat de-atunci, dar nu și faptul că n-am reușit niciodată să deslușesc în totalitate rostul prefectului.
Pe scurt, el e reprezentantul Guvernului în teritoriu.
Are o putere – cui nu-i e frică de prefect? – dar, fiind numit, e și dat jos cu cea mai mare ușurință; nu-i nemuritor ca un președinte de consiliu județean.
Să fim sinceri și să-ncercăm să ne-aducem aminte de vreun prefect celebru; de vreunul care-a intrat în istorie făcînd ceva… n-o să ne iasă.
Toată lumea știe cine-i primar în Capitală; dar prefectul rămîne un anonim.
Sigur, are niște „atribuții” – verifică cumva legalitatea actelor primarului. Și prin el administrația locală găsește o cale mai lesnicioasă de-a accesa anumite resurse centrale; merită să-l ai de partea ta.
Are, din păcate, și niște lucruri concrete de făcut: de pildă, de prefectură ține buna funcționarea a serviciilor de pașapoarte, de înmatriculări și de permise de conducere: adică exact acele servicii unde cetățeanul este cel mai umilit.
Scriu asta în urma știrii că noul prefect al Capitalei e o duamnă – ați ghicit, chiar una din anturajul duamnei primar.
… bine nu-i: dar eu, dac-aș fi primar, mi-aș da o mînă și-un picior să am prefectu-n buzunar.
Fără să discutăm deloc despre actuala administrație bucureșteană, trebuie să punem lucrurile la locul lor: instituția prefectului, atîta vreme cît nu ajută comunitatea locală, e cu desăvîrșire inutilă.
