Cine se nimerește, peste zi, prin oraș s-ar putea să rămîie uimit de numărul copleșitor de oameni care se simt bine, sînt relaxați și veseli.
Asta dac-ar ști să ridice privirea și să înțeleagă ce-i în jurul său.
Bucureșteanul, însă, mai mult ca oricînd, și-a smuls din minte știința asta, de-a pricepe ce-l înconjoară.
Dac-ar face-o…
Dac-ar face-o, ar vedea că oamenii aceia relaxați de care ziceam mai înainte nu-s din părțile locului: îs, firește, turiști.
… care se relaxează nu fiindcă „au bani”; nu fiindcă „viața e altfel dincolo”…
NU: turiștii din București se relaxează, sînt veseli și pur și simplu se simt bine pentru că Bucureștiul chiar e un loc care te face să te simți bine.
Și dacă Bucureștiul reușește să-i facă pe oamenii ăștia să se simtă bine, atunci de ce mama naibii nu reușește să ne facă și pe noi să ne simțim bine?
Bună întrebare!
Mai ales că răspunsul doare!
Noi nu ne simțim bine aici și pentru c-am uitat ce simplu și cît de folositor e pentru noi înșine să ne simțim bine.
… fiindcă firea de cîrcotași veseli ni s-a înăsprit: mă îngrozește voluptatea noastră de-a mînji cu căcat totul și orice, mă înspăimîntă cum de nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile simple, vesele și frumoase.
Bucureșteanul de azi fuge de aceste lucruri, se disociază de ele cu gravitate și încrîncenare. Fuge de Oraș însăși, fără să-și dea seama că fuge de șansa de-a fi printre Oameni.
