La o privire de Eroilor, zărești o străduță lungă ce pare că nu se termină niciodată. Odată ce ai intrat pe ea, te simți de parcă ești în lumea lui Alice în Wonderland, într-o vizuină ce pare că nu are o ieșire, doar o busolă a timpului intermitent ce îți pâlpâie sub nări.
O stradă ce pare a fi confundată cu un ceainic, ce îți cuprinde adânc simțurile ca un zefir, iar florile zglobii, deranjate de vânt îți împânzesc ochii ca unui tânăr la prima lui dragoste.
Norii se mişcau pe cer , formând modele incerte pe pământ, iar razele soarelui se revărsau asupra pietrelor de pe marginea străzii. Frunzele se zbăteau uşor în bătaia vântului , iar ierburile înalte foşneau. La început , notele erau slabe, mai subtile decât briza, încât orice ființă trebuia să facă un efort ca să le audă.
Pe marginea străzii, în depărtare vedeai o figură blajină ce ticluia niște fire a căror întrebuințare părea îndoielnică din depărtare. Cu cât te apropiai, zăreai mâinile îmbătrânite de negura timpului și ochii luminoși de înțelepciunea trecerii anotimpurilor.
Îl întrebai, cu privirea în pâmânt care e îndeletnicirea firelor ce curgeau din căușul palmei ca razele soarelui lăptos ce pâlpâie în negura unei dimineți reci :
-Marionete, croșetez păpuși marionete pentru lumea asta scoasă din țâțâni.
M-am întors peste un an, în aceeași zi, la același ceas pe strada doctor Lister, însă bătrânul cu paltonul verde ruginit de timp asemenea lui Gepetto, nu mai era.
Peste acea lumină lăptoasă a soarelui ce ieșea deșuet și întrebător din nori, se iscă o ploaie ce năpădi peste pământul înnegrit de albia timpului.
Lumea scoasă din tâțâni rămăsese acolo, nemișcată, ca o busolă al cărei mecanism se întrerupse definitiv.
