Interviu | Irina Sârbu – Elsa din „Sunetul Muzicii” la Opera Comică pentru Copii

Actrița și cântăreața de jazz Irina Sârbu, interpreta baronesei Elsa Schraeder din musicalul  „Sunetul muzicii” de la Opera Comică pentru Copii, în regia lui Răzvan Mazilu, ne-a acordat un interviu despre rolul pe care îl interpretează în acest spectacol.

Se potrivește rolul baronesei Elsa personalității tale?

Cred că nu are importanță prea mare dacă există afinități de personalitate între personaj și interpret căci, și dacă da, și dacă nu, în final eu trebuie să “fiu” ea.

Pot doar să vă spun că îmi place  Elsa pentru că e frumoasă, încă tânără, elegantă, luptătoare, deșteaptă, știe ce vrea dar acceptă inevitabilul și cedează atunci când bunul simț îi spune “gata, nu poți merge mai departe, retrage-te demn!”. Dar și acest “retrage-te demn” ar putea avea, în poveste, mai multe motivații. Elsa se retrage și renunță la Căpitan pentru că își dă seama de sentimentele logodnicului ei pentru Maria sau Elsa se retrage și renunță, căci atitudinea politică a logodnicului ei, care se opune necenzurat naziștilor care au invadat Austria, îi semnalează un pericol din fața căruia preferă să dispară? Toți cred că el o părăsește pe ea dar, de fapt, ea îl părăsește pe el. Și astfel, personajul devine din decorativ, frivol, antipatic – ar vrea să îi trimită pe cei șapte copii la internat – într-un personaj interesant, viu și complex!

Ai mai făcut acest rol?

Nu.

Ce anume te atrage din povestea iubirii interzise din “Sunetul muzicii?”

Faptul că se termină cu bine. Și e foarte deștept scrisă. Povestea e complicată ingenios, e frumoasă, naivă, edulcorată, veselă, cu multe obstacole și cotituri pentru cei doi protagoniști, dar are un “Happy End” care ne mulțumește pe toți.

Și, mai ales, se spune pe muzică!

Credeți că atrage mai mult pelicula cinematografică sau montarea de pe scenă?

Am crezut până nu demult că dacă există un film, spectacolul, romanul, povestirea sau oricare altă sursă de inspirație nu mai au nici o șansă în fața vizualului copleșitor, practic fără de limite al variantei înregistrate pe peliculă. Două exemple m-au pus pe gânduri: romanele kilometrice Harry Potter care, în ciuda celor câteva zeci de ore de film pe care le-am urmărit cu enormă plăcere, se cer totuși și se lasă citite pe nerăsuflate și versiunea de teatru Lyon King, varianta de musical imaginată de Julie Taymor în 1997 la Minneapolis, Minnesota care a cucerit întreaga lume – desigur aranjamentele corale care vin în plus față de film au jucat un rol uriaș, deci, din nou muzică! E greu nu să “bați”, ci să coexiști ca teatru musical – și nu numai – cu un film. Dar dacă varianta de teatru este foarte bine făcută, atunci există șanse ca publicul să îi acorde atenția cuvenită. Scena trăită în direct are cert, atuurile ei imbatabile.

Interviu realizat de Dana Macsim

Foto: Facebook Irina Sârbu