Cu toate rele ale sale… așa cum îl știm, așa cum ne mănîncă viața… să nu uităm nici măcar o clipă cît de frumos, cît de încîntător poate fi Bucureștiul!
E-o greșeală să ne-ndepărtăm de fața asta a Capitalei.
N-am cum să uit niciodată senzațiile descoperirii cotloanelor și minunilor ascunse; senzațiile cînd le vezi pentru prima dată!
Îmi amintesc de primele plimbări pe culmile Filaretului, urcușurile pe aleea Suter, coborîșurile pe strada-n trepte Xenofon, ori pe Lămîiței; prima dată cînd am străbătut dealul Mitropoliei și-am avut norocul să iau la pas și grădina – azi închisă – dinspre bulevardul Coșbuc. Apoi, nu-mi ies din cap descoperirile mărunte – ca trecerea pe sub clopotnița de la Sfîntu’ Silvestru, incursiunile dintre Vatra Luminoasă și Maior Coravu, la vremea cînd atmosfera cartierului-tip încă nu se pierduse.
Și cîte altele…
Sînt, desigur, locuri care trebuie văzute-ntr-o anume stare, ca să zic așa; într-o anume lumină, într-un anume anotimp și-un moment al zilei!
Ce sentiment, să fii primul care face potecă-ntr-un parc, dup-o ninsoare grea și frumoasă!
Sau să mergi pe bulevardele centrale, într-o seară udă, cețoasă, în care cocoașele acoperișurilor de-abia se ghicesc.
Sau secretele care ți se descoperă înțelegînd orașul într-o dimineață glorioasă de primăvară, cînd îți vine să crezi că totul – dar totul! – e minunat și c-o să meargă bine, că oamenii-s buni și fac numai lucruri frumoase…
Sau începutul unei zile de vară – pe care-o știi nesfîrșită și plină de promisiuni…
… ori lunga înserare tîrzie a aceleiași zile, cu miasmele ei grele, atît de bucureștene.
Ce să mai spui de lăcomia cu care te bucuri de-o dup-amiază de toamnă, știind că rezervele de cald și lumină-s pe sfîrșite?
Chiar și urîțenia iernii are marca ei, cu lăsatul înserării reci, vinete, sticloase, cu blocurile urîte-n care nu s-au aprins încă luminile la ferești; dar și splendidele fereste de Soare-n care deodată încălzesc oasele rebegite?
Să te bucuri și să-nțelegi chestii de-astea se obține lăsînd de-o parte ceva din confortul oferit de fuga de oameni. Trebuie să ieși din casă, să lași mașina pe dreapta; trebuie să-ndrăznești și să te sui într-un autobuz, într-un tramvai!
Căci și-așa, folosind transportul public, ce senzații, ce stări – de-a te lăsa purtat, ca printr-o gaură de vierme, dintr-un colț al altul al Capitalei. Mai ales undeva în afara orelor de vîrf, cînd te mai poți nimeri, poate, singur într-o remorcă de tramvai – atît de rar, însă, să mai ai norocul să pățești asta…
Să te-adăpostești de ploaie-ntr-un autobuz care se-ntîmplă să treacă prin fața ta, să sari în el ca s-ajungi oriunde altundeva…
Îmi pare așa de rău că autobuzele de azi nu mai au platformă-n spate, unde să stai în picioare, cu cotul scos afară pe geam într-o zi toridă, lăsîndu-ți aerul să pară că te răcorește.
Îmi dau seama c-au fost mari călătorii mici; și cred că și azi – pentru cine are cheful și largețea de-a dispune de timp – sînt voiaje bucureștene de făcut; voiaje care te-ajută să-nțelegi și să fii martor, de-o dată, la decădere dar și la frumusețe. Voiaje-n urma cărora înțelegi că Bucureștiul e același peste tot, deși fieștecare cartier își are și aer diferit, și feluri diferite de oameni.
Nu știu dacă se cade să recomand ceva; eu doar știu că nu pot spune că te poți da bucureștean fără să fi mers cu tramvaiul, fără să călătorești printre oameni, fără să simți că te freci de ei, fără să te chircești pe-un scaun, la caldură, și să cauți pe geam ce se plimbă-n fața ochilor.
