Direcția corectă

Fără să-mi dau seama am luat-o în direcția aia. Semnele erau peste tot, mari, expresive și doritoare de discuții. Așa mi s-a părut ulterior, semnele aveau chef de discuții. Sau, pur și simplu, unele se plictiseau. Altele e clar că au început să râdă imediat după aia. Nu erau singurele. Au mai fost două bănci și un parapet care au început să zâmbească. O bordură râdea ca proasta. Râdea în hohote de sub niște copii nepăsători.

Nu am să înțeleg nici acum de ce le mai provoca râsul un eveniment atât de des întâlnit în București. E clar că asta se întâmplă de mii de ori, la nesfârșit. Cred că e un oraș gândit pentru asta. Cineva chiar a stat să facă lucrurile așa. Altfel nu se explică. Îmi vine greu să cred că ar fi vina mea, a mea sau a celor cărora li se întâmplă. Repet: ni se întâmplă. Altcineva cred că este de vină.

Cum spuneam, ieri am schimbat direcția. Am dat în gropi. Mă rog, era doar una, dar foarte serioasă și primitoare. Am rămas un pic acolo. Mai erau și alții. Și ei erau în direcția corectă.