Boala gărdulețelor și-a gărduțelor e veche – ohohoo. Că e un petic de iarbă, că e un pomișor, nu contează: punem gard și gata.
Tare-aș vrea să scăpăm de garduri; ce, sîntem vite-n staul?
Probabil, însă, de garduri n-o să scăpăm în veci.
Și nici de decădere și paragină.
Iaca, gărduțul ăsta. S-a rupt de rugină, de la vreun șut, de la vreun șofer care l-o fi atins; toate la un loc. Șade așa, mizer și urît, de luni și luni de zile.
Nimeni nu-l vede. Nimeni nu-l repară. Nimeni nu-l scoate. Șade așa.
Asta e cel mai îngrozitor – mizeria lăsată așa!
