Iată ce spunea despre Schitul maicilor un Henri Stahl nemulțumit, pe la 1930:
« Dacă cobori din Dealul lui Spirea Doctorul prin abrupta Str. Militari, spre Antim, ai, pe dreapta, chiar la poalele dealului, Str. Schitu Maicelor.
Schitul mai e în ființă și astăzi. A dispărut însă poarta de intrare cu clopotnița; chiliile ce înconjurau cimitirul și biserica s’au ruinat și au dispărut după ce, în 1864, călugărițele au fost silite să se retragă în mânăstirile din afară de oraș și Schitul Maicelor a devenit metoc al Țigăneștilor. Din vechea mânăstire au rămas doar, păzite de o singură călugăriță, cinci chilii, pentru găzduirea călugărițelor în trecere prin oraș și a mai rămas o imensă bucătărie, transformată în grajd pentru calul briștei cu care stareța Țigăneștilor vine la oraș. Imensa grădină de odinioară a mânăstirei a fost parcelată și case fără gust unele mici, bordeie, altele cu patru caturi, case clădite în cel mai lipsit de gust amestec arhitectonic, înconjură schitul de toate părțile. Pentru a se putea ridica tot mai multe case de raport se taie fără cruțare dealul, ajuns perete abrupt, sprijinit de ziduri ce crapă de toate părțile sub presiunea dealului văduvit de viile nesfârșite ce dominau mânăstirea (…).
Cimitirul schitului a devenit grădină de zarzavat. Prin colțurile curței mai vezi, aruncate, crucile mormintelor celor de mult uitați.
Biserica, dacă facem abstracție de cele două turle recente, de lemn, învelite cu tinichea, este de toată frumusețea; ușa de intrare, de stejar sculptat, este o bijuterie.
Omul de gust care ne-a dat mânăstirea Văcărești, Niculae Mavrocordat, este și ctitorul micuței biserici. Chipurile ctitorilor și vechea zugrăveală a fost, din păcate, refăcută prin daniile unui om simplu, Ion Sebe, și este o oroare și la fel ferăria care astupă pridvorul.
S’a mai făcut greșeala, la restaurarea clădirei, la 1896, că s’au desființat cei doi stâlpi de piatră cari despărțiau naosul de pronaos. »
