Obiceiurile ni s-au schimbat, odată ce-am uitat lipsurile din ultimii ani ai comunismului.
De fapt, nu-i corect să spunem că le-am uitat: ne-au rămas bine-n conștiință, de-aia și lăcomia cu care-am pornit să mîncăm și să strîngem.
Azi ni-i firesc să cumpărăm apa, cola și berea la doi litri-jumate – deși n-avem nevoie de atîta.
Dar n-a fost așa.
Înainte de Revoluție sucul se găsea la sfert de litru, berea la juma’ de litru și mai puțin la un litru. Era și firesc; fiind numai sticle de sticlă, capacitatea lor n-avea cum să fie mai mare. Iar berea la cutie – prohibită altminterea la noi – era la 0,33 cam oriunde-n lume. Era simplu.
Coca-Cola s-a lansat în Țara noastră cu sticle de 200 de mililitri, nu 250 cum eram obișnuiți cu Pepsi; de-abia după un an a trecut la sticle de 250. Iar sticla „family” – la PET – avea doar un litru-jumate.
Pepsi încă experimenta sticla de sticlă la litru – „nu mă-nnebuni, nea Nicu?”.
Dar asta a fost la-nceputul anilor ’90…
Azi avem o mie de recipiente de suc, apă și bere… cutii de 0,2; 0,25, 0,33; 0,5; peturi de 0,5; 1; 1,25; 1,5; 1,75; 2,25; 2,5: 2,75 – ce balamuc!
Aparent, să ai de unde-alege e-n folosul tău: ai putea să cumperi doza de produs potrivită nevoilor tale. Doar că-ntotdeauna clientul, la repezeală, va fi bucuros să cumpere ceva care-i pare că vine-n plus; și niciodată aproape nu se va uita cînd cantitatea s-a micșorat.
