de Ando și HM
A venit vremea să ne băgăm și-n fundături. Ne-am plimbat pe străzi strîmte, am numărat scuaruri, ne-am fofilat prin ganguri, am petrecut cu vederea felinare, stîlpi, geamuri, case-ale scărilor, marchize, sonerii, suporturi de drapel, țîșnitori, plăcuțe, garduri, fîntînițe, copertine, capace de canal, balcoane, bănci, jardiniere, grifoni, chioșcuri, garaje – și nu cred că putem încheia socoteala aici.
Ne-nfundăm, carevasăzică…
Bucureștiul are sute de fundături. Prin multe-am fost, despre cîteva am pomenit deja. Să le luăm pe toate-n revistă… n-avem cum; și, mai ales, n-avem de ce.
Nu orice fundătură e interesantă fiindcă e o fundătură. Ce-o face interesantă, atunci?
… surpriza din capătul ei, firește. Poate o mînă de case splendide. Poate o piesă deosebită ce-nfrumusețează locul. Poate o istorie ce merită povestită.
Înainte de toate însă, să vedem de ce Bucureștiul, totuși, n-are fundături – ci intrări. Desigur, din pudibonderia noastră legendară: sună urît să șezi într-o fundătură!
Așadar, știind asta, nu ne rămîne decît să ne băgăm nasul prin cotloanele Orașului.
Începem cu una pe care-o cunoaștem bine… Ursulețului!
Se află la rond, la Kogălniceanu. Are și-o ieșire discretă-nspre Splai. Dar mai are și-un scuar pitit înăuntru, pe care se cade să-l trecem pe răboj. Numele ei nu e cel scris pe zid, ci Vasile Păun. Cine să fi fost – habar n-am; știm doar că așa s-a chemat înainte de Război; comuniștilor nu le-a plăcut de Vasile Păun ăsta și-au redenumit-o, vesel și stupid. Azi și-a recăpătat numele de la-nceput.
Ne mai băgăm pe una, desigur. Se cheamă Pristolului, și-i lîngă bisericuța Sfîntul Ștefan. Cochetă, nu?
Bloculețul curbat e tare drăguț. Dar, dacă ne uităm bine de tot, dăm și peste niște stîlpi vechi… de colecție!
… unde-am mai văzut noi așa ceva?
Firește, în scuarul dintre Rahova și Sabinelor. Dacă tot am ajuns la Sfîntul Ștefan, poate intrăm și-n curtea bisericii, că parcă și-aici e vreun stîlp de văzut!
Unde mai mergem? Pe intrarea Costa-Foru.
… unde descoperim o monogramă frumoasă de tot, pe frontonul casei din fund.
E mult de explorat, nu-i așa? Avem, în București, fundături largi, somptuoase – și puchinoșenii pe care de-abia intră o mașină… sau nici măcar!
… avem și fundături care au devenit străzi – se mai întîmplă!
… avem, desigur, suficiente astfel de artere publice confiscate de riverani; o vedem mai ales în zona centrală, acolo unde locul de parcare se plătește-n aur.
La drum – pe data viitoare.
