e scump? înseamnă că-i bun și-am nevoie!
Așa e mereu. Acum zece ani, oamenii încă-și mai luau fornetti. Acu’, să dai cu tunul și nu mai ai de unde să-ți iei o gogoașă ori un pateu. Ceva cu un leu-doi, acolo!
Ne rafinăm, cică: la adăpostul scuzei astea însă… plătim mai mult…
Așa-i cu toate. Șaorma-i cîh; se poartă burgerii (noroc că așa cum se deschid, tot așa-și trag obloanele cele mai multe localuri „creatoare” de burgeri).
Acuma-i rîndu’ cafelei.
Nu-i de ajuns că amărîta aia de la dozatoare nu mai e de mult un leu; deja-i un pol cam peste tot.
Se umple orașul, de pe o zi pe alta, de fel de fel de mici magazinașe unde se vinde cafea. La repezeală – „doar” cinci lei – ori făcută de barista după cine știe ce concept. Prăjită, bibilită – naiba știe, că nu mă pricep și nici nu țin să-nvăț. Erau într-o zi vreo trei hăndrălăi în fața unui magazin artizanal care mai că nu se zgîriau pe față și-și jumuleau bărbile într-o contradicție aprinsă legată de cafeaua din Kenia.
Cafeaua, deci, e pe val.
