Cariera bucureşteană a unui pictor ardelean

În anul 1998 s-a sărbătorit, în România şi Ungaria, centenarul morţii pictorului ardelean Barabás Miklós. Secui originar din Transilvania sud-estică (localitatea Arcuş), Barabás Miklós vorbea maghiara şi româna – cele două limbi fiind vorbite firesc în spaţiul ardelean – iar mai apoi germana, engleza, italiana şi franceza (ultimele două învăţate în drum spre Bucureşti). Considerat în Ungaria drept “pictorul naţiunii” iar opera sa reprezentativă pentru “începutul şi speranţa picturii maghiare”, Barabás Miklós a portretizat ţărani ardeleni şi valahi, boierii protipendadei bucureştene din anii regulamentului organic, numeroşi grofi unguri şi funcţionari austrieci; variate figuri pitoreşti din Valahia şi spaţiul central-european.
Punctul nodal al carierei sale a fost totuşi Bucureştii unde, va obţine primele mari succese de pe urma operelor sale.
Barabás Miklós a pornit spre Bucureşti la 8 noiembrie 1831 în căruţa librarului Thierry din Sibiu – care avea o sucursală la Bucureşti – şi la invitaţia spiţerului Raimondi, posesor al unei farmacii în capitala Valahiei. Barabás va ajunge “fără nici o greutate la Bucureşti” după ce se va lovi imediat după trecerea frontierei în Valahia, de lumea pitorească cu nuanţe de grotesc pe care, urma să le cunoască ulterior în toată splendoarea lor.
În Bucureşti a avut o încercare nereuşită de “a lua odaie” la hanul lui Manuc care era “atât de prost” întreţinut încât tăia orice cutezanţă. Spiţerul Raimondi a oferit găzduire artistului în primele sale zile de şedere în Bucureşti.
Cel mai reprezentativ aspect surprins de Barabás Miklós a fost însă procesul de modernizare vs. europenizare pe care întregul ambient bucureştean – încă tributar modei orientale – îl adoptase prin imitaţie. Toate accesoriile modernităţii încep să fie preluate treptat întîi de protipendada bucureşteană şi mai apoi prin extrapolare de populaţia mahalalelor.
Discrepanţa dintre fondul autohton preponderent oriental şi forma modelelor culturale şi instituţionale preluate din Occident – cu precădere din Franţa – este surprinsă de Barabás cu un mare interes. Această imagine era reflectată şi în coabitarea dintre vechi şi nou, care deseori a avut conţinutul unui compromis.
Deşi găseşte Bucureştiul ca fiind un “oraş de mare plictiseală”, Barabás Miklós, participă la balul organizat în cinstea onomasticii ţarului de către generalul Kisseleff, iar apoi leagă foarte multe cunoştinţe din rîndurile aristocraţiei bucureştene precum prinţesa Bankration sau Aga Iancu Filipescu. Familiile Cantacuzino şi Obedeanu i-au fost deseori gazde, pe Obedeanu numindu-l “un prieten al meu”. Barabás leagă cunoştinţă cu o familie Bucureanu care avea un băiat “ţeapăn, cum n-am mai văzut altul”; cu un doctor neamţ Wennert de la spitalul Sfîntul Pantelimon şi cu foarte interesantul doctor Breton, grec de origine, licenţiat la Paris în medicină şi căsătorit cu o unguroaică din Braşov.
Barabás îl aminteşte în memoriile sale pe birtaşul Andronache care aranja adeseori prânzul “în mod francez cu chelneri îmbrăcaţi în uniformă” şi foarte “bine educatul” ofiţer rus Bialoskurski .
Barabás a părăsit Bucureştiul în iulie 1833 cu gîndul de a se întoarce în toamnă, “după ce afară de traiu, făcusem acolo o economie de 700 poli imperiali austriaci”. Ajuns însă la Cluj, Barabás a primit ştirea că “muscalii au golit Ţara Romînească”, rămînînd astfel acasă.
Barabás Miklós a trăit până în 1898, având una dintre cele mai lungi şi prodigioase cariere plastice din epoca modernă însă anii petrecuţi la Bucureşti i-au marcat fundamental cariera.

14670764_1103657853003603_8032992065898069839_n14656441_1103657636336958_5072289312283092729_n