Muzeul Nicolae Minovici
Pe vremea când Alexandru Ioan Cuza îşi începea sinuoasa domnie în Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei – cum au fost numite o vreme -, un neamţ a decis la rândul său că Bucureştiul era locul potrivit pentru afacerea vieţii sale. Numele lui a fost Anton Gaizer. În zona actualei Gări de Nord, pe vremea când ea nu exista, ci se afla acolo o vastă grădină de petreceri numită în vechime „Belvedere”, familia Gaizer, având alături vreo opt muncitori calificaţi în metalrugie, a încropit prima făbricuţă de instalaţii sanitare. Primele sobe pentru încălzit apa, lavoare, toalete aici au fost realizate.
La 1859-1860 bucureştenii obişnuiţi nici nu visau la o astfel de dotare casnică. Însă toţi aceia care-şi doreau un confort sporit în casele lor somptuoase au devenit cu mare rapidiate clienţii lui Anton Gaizer. După 1866 fabrica sa a devenit furnizoare a Curţii Regale Române în privinţa instalaţiilor sanitare. Acum apare şi termenul de «boiler». Apa era încălzită mai întâi într-o sobă pe lemne sau cărbune, din fontă emailată, iar de aici era răcită după dorinţă cu ajutorul canalizării de apă potabilă pe care puţini şi-o permitau chiar şi la finalul secoluilui al XIX-lea.
Treptat, toate piesele sanitare capătă forme şi decoraţii artistice, dincolo de confortul datorat de îmbunătăţirea continună a tehnicii de instalaţii. Toaleta de tip oriental, «modelul turcesc» cum mai este ea cunoscuită, este înlocuită de alte modele, mult mai igienice, estetice şi confortabile. Apare şi rezervorul de apă suspendat pentru lavoare încă de la finalul secolului al XIX-lea, precum şi uitatele „scuipători” folosite până şi în spaţiile publice. În fapt, erau pâlnii metalice, adesea înalte de un mteru şi jumătate, astfel încât clientul să nu se aplece mai mult decât era nevoie. Erau amplasate în locuri discrete şi aveau la rândul lor un rezervor cu apă suspendat, camuflat în perete. După folosirea scuipătorii, clientul apăsa pe un buton iar rezervorul de apă curăţa întreaga instalaţie.
Curând apare o departajare necesară, impusă tot de gustul pe care l-a farbricat societatea înaltă: toaletele pentru doamne, care conţineau şi oglinzi cu rame aurite şi multe sertăraşe pentru toate ustensilele folosite la înfrumuseţare. Treptat, pregătirea după îmbăiere se mută din cameră în spaţiul băii uni-personalizate. Apar astfel băile pentru copii, pentru domnişoare şi domni. Culorile şi formele accesoriilor se schimbă în funcţie de cursul modei pe care decupajele sociale amintite le practicau.
