Istoricul unui proces politic
Istoricul unui proces politic? A fost chiar în familia mea. A fost un proces al familiei Policrat care… sora mea era măritată cu acest Policrat pe care l-am apărat eu; el era preşedinte la Curtea de Apel Bucureşti, şi era rudă cu Renne Policrat, liberalul. Tatăl lui era frate cu tatăl cumnatelui meu… întâi am pledat într-un loc în care erau numai cei favorizaţi ca infractori, apoi am pledat chiar pentru Renee… în sfârşit, în locul ăsta în care era cumnatul meu, cine a făcut denunţul? E adevărat că el făcea acest lucru cu care eu nu eram de acord: „cum tu, care eşti magistrat faci… nu-ţi dai seama”? Adică acest Renee care… şi a fost aşa o întâmplare că de la liberali arestase o mulţime şi când el a urcat pe scară unde stătea, când a deschis uşa, şi a văzut că-i deschide cineva, era un agent care-l aştepta, căci nu era acasă, atunci el a întrebat ceva aiurea… „cu domnul Popescu”! , „Nu, a-ţi greşit”. „Păi aici nu e etajul 4”? „Nu aici e trei”! Atunci el a plecat, şi-a dat sema că au venit să-l aresteze… şi a schimbat la ascunzători de colo, colo… şi cumnatul meu, ca să-i mai ridice moralul îi mai povestea… iar eu atunci îi spuneam „ce curaj ai, dacă te prinde…” mă rog, l-a prins şi care a fost depoziţia în contul cumnatului meu care a cântărit cel mai mult? Aveam în familie o rudă handicapată, dar handicapată de abia ştia cum o cheamă… şi aceea dă o declaraţie în dosar – bineînţeles nu scrisă de mâna ei – „cine mai venea la Renee Policrat”? Venea Alexandru Policrat, venea cutare… pe urmă i-a turat pe toţi. Atunci era vestitul Petrescu… nu pardon, era Adrian Dumitriu, apoi a venit Petrescu. Atunci, după depoziţie, procurorul spuse… atunci, apărarea, eu i-am cerut: „vă rog să-mi permiteţi să pun numai o întrebare” că asta era aşa „orânduire socialistă”? şi ea spunea „Da” iar eu atunci am cerut ca martora să spună ce înţelege prin „orânduire socialistă”. Habar nu avea ce este aceea „orânduirea socialistă”, era handicapată în ultimul hal. Dar, Adrian Dumitriu a sărit spunând „Ei, acum facem seminar”! „D-le preşedinte dacă vă uitaţi la fila cutare din dosar, o să vedeţi certificatul de la Institultul Medico-Legal, are un handicap de gradul cutare…” Nimic. Se respinge. Nu m-a lăsat să spun întrebarea… şi mă rog, multe chestii din acestea am avut de multe ori, nici nu-i spuneam bărbatului meu… majoritatea erau oameni nevinovaţi, pe care îi condamna cu detenţia, cu bătăi…
În procesul Dinu Noica am pledat pentru o prietenă a lui care i-a scris la maşină după Hegel. El era acuzat că l-a falsificat pe Hegel. Hegel era materialist şi Noica l-a reprezentat ca idealist şi că fata aceea scrisese la maşină. Atunci eu m-am axat numai pe aceasta… ea avea 7 clase de liceu şi am spus „de unde să ştie… cineva cu 7 ani de liceu face filozofie? Dacă citeşte pe Hegel, o să-şi dea seama dacă e materialist sau dacă e idealist”? Şi am pledat toată chestia aceasta pe temă şi am spus: „Aş vrea să ştiu şi eu care din lumea din sală, care a făcut şi facultate, dacă le-aţi da câteva pagini să citească, dacă şi-ar da seama că sunt scrise de un materialist sau de un idealist”. În fine, s-a suspendat şedinţa şi a venit procurorul spunând că avocata apărării vrea să scoată pe cutare. Vrea să o scape că este – nu a zis chiar imbecilă dar ceva de genul ăsta şi atunci am spus „eu nu am spus aşa, am spus că în sala aceasta, unde unii au poate chiar licenţa sau liceul terminat, dacă îi dau o foaie de hârtie scrisă din tratatul acesta, poate spune dacă este scrisă de un materialist sau de un idealist”. Ea i-a scris la maşină pentru că era prietenă cu el şi i-a plătit scrisul ăsta la maşină. Şi a băgat-o şi pe Simina Mezincescu care atunci era nemăritată. Era prietenă cu prietena aceasta a mea în casa Costaforu, şi a scris în casă la ea la maşină şi atunci au inclus-o şi pe Simina Mezincescu în proces căci s-a scris la ea în casă la maşină… ce ştia ea ce a scris fata aceea la maşină?
În 1969, când am anunţat că ies la pensie, bărbatul meu, mă numise muzeograf aici, încântat că am terminat cu avocatura. Dar ştiţi care este culmea? Primul proces l-am pledat la Târgovişte şi ultimul proces tot la Târgovişte. Ce coincidenţă teribilă! Ultimul proces. Apăruse un decret care spunea că pentru cei care aveau sustrageri din avutul obştesc care nu erau considerate crime dar care erau sub un milion de lei, era considerat numai delict… al meu, nici gând de un milion. Atunci eu, … mi-am susţinut pledoaria în virtutea acestui articol care reducea pedeapsa şi apare procurorul, căruia preşedintele îi spune să-mi acorde o replică: „Mă mir cum un avocat de tip nou nu ştie că o delapidare este o crimă”! „Domnule preşedinte, trebuie să dau şi eu replica, nu mai mult de un minut, vă rog… şi eu mă mir foarte mult cum un procuror de tip nou, nu ştie gradaţiile care sunt la delapidare, când e crimă şi când e delict, şi eu mă mir”!
După ce l-au achitat, mi-au venit la clienţi cu cărţile de vizită… dar deja făcusem cerere ca să fiu muzeograf. Procurorul a făcut recurs şi ei au venit la mine însă eu le-am recomandat un alt avocat… erau aşadar satisfacţii aşa minore, însă eram considerată cu foarte mult curaj şi foarte multă îndrăzneală. Adică cine m-a apucat pe vremuri, aşa mă ştie.
„Să nu faceţi politică!Este cel mai urât lucru!”
Tatăl meu, printr-o conjunctură care-mi scapă, pe vremea când eram eu prin cursul primar a fost ales senator de Romanaţi. La un moment dat a descoperit că prefectul a delapidat nişte fonduri. S-a dus şi a relatat chestia asta dar treaba s-a muşamalizat. Pe chestia asta tata şi-a dat demisia, a fost dezgustat. Şi îmi aduc aminte, eram toţi cei şase copii la masă iar tata ne-a spus: „Nici unul să nu faceţi politică! Cel mai oribil lucru este politica! Nici bărbaţii, nici copii voştri, să nu facă politică!E cel mai urât lucru”! Am crescut aşadar în atmosfera asta. Dar aceasta nu a împiedicat ca doi cumnaţi ai mei să fie arestaţi. În nişte condiţii groaznice… iar unul dintre ei când a ieşit, era în aşa hal că a murit de inimă iar celălalt a fost eliberat cu graţierea din 1963. Fusese magistrat şi probabil pe chestia asta l-a arestat. Amintiri triste.
Eu însă eram optimistă de felul meu. Spuneam, „o să treacă”! Nu credeam că va fi din ce în ce mai rău. Nu-mi închipuiam. Aveam o vedere optimistă nu numai asupra carierei mele dar în general asupra ţării cum va merge. Spuneam, „o să se termine! O să se termine”! Când a fost revoluţia în Ungaria, spuneam „gata, trebuie să fie şi la noi”; iarăşi când a fost în Cehoslovacia, eu personal mergând pe stradă aud la megafoane, nu să vă vină să credeţi! Pe Ceauşescu care a vorbit contra intervenţiei armatelor sovietice, CAER-ului cum se numea. Toţi credeau că gata, trecem de partea Occidentului. Vorbea cu aşa înverşunare…
Raporturile dintre profesor şi student în interbelic
Distanţă! Mai multă distanţă decât acum. Acum e mai multă prietenie. Pe vremea mea nu exista să intri în cabinet la profesor. Nu exista. Acuma-i văd că intră, întreabă, vorbesc, mai multă prietenie. La noi era o distanţă, ceva teribil, era în continuare mentalitatea din liceu. Linişte. Distanţă. Era mai bine aşa. Trebuie totuşi distanţa asta păstrată că este şi un imbold să fi mai atent la cursuri, să studiezi mai profund. Aşa dacă este prea multă prietenie, prea multă libertate… cursurile presărate şi cu glume, nu cred că este bine.
A trebuit să muncesc de când mi-am terminat studiile, adică nu am dus nici măcar o viaţă mondenă. Ca să faci două facultăţi şi să dai atâtea examene – începeam vara cu examenele… nu se mai terminau. Mai lăsam eu şi toamna. Toţi fraţii mei au făcut facultăţi. Nu ca să şadă cu diploma în buzunar. Fiecare şi-a câştigat existenţa. Şi mama profesoară şi tata profesor, şi inspector şcolar şi autor de cărţi şcolare. Toată vara trebuiau revizuite, puse la punct… am crescut într-o atmosferă de muncă şi de modestie.
În aceeaşi atmosferă am reîntâlnit-o ultima oară pe aceea care a fost Ligia Minovici, pe ultimul său drum prin Bucureştiul iubit, într-o zi de ianuarie. Bucureştiul tinereţelor nu mai exista demult.
(sfarsit)
