„…eram considerată cu foarte mult curaj şi foarte multă îndrăzneală. Adică cine m-a apucat pe vremuri, aşa mă ştie.”
Viaţa unui oraş poate fi comprimată temporal în viaţa unui om. Confesiunile sale sunt pe de o parte, imagini ale unei lumi pe cale să apună iar pe de altă parte, o recuperare care se doreşte valorizată de memoria colectivă a tinerelor generaţii.
Mărturisirile Ligiei Minovici (1911-2004) ne va ajuta să privim istoria într-o oglindă aflată între timpuri, precum un balans perpetuu între un trecut încă resimţit în subconştient şi un viitor care prinde contur în oglindirile prezentului. Ligia Minovici a fost mereu prezentă în destinul ei, nu l-a lăsat niciodată să plutească în derivă, şi-a păstrat optimismul şi încrederea în viitor, indiferent de neajunsurile unui destin prins în faliile unor succesive cataclisme sociale. Interviul a fost realizat între 1998-2000 iar textul care urmează reprezintă o sintetizare a temelor discutate.
Primul contact cu Bucureştii
Primul meu contact cu Bucureştii a fost când eram în liceu deşi nici nu ieşeam prea mult în oraş, părinţii nu-mi dădeau voie…primul contact…, mergeam la şcoală…, am învăţat la institut, un pension pompilian care nu mai există acuma… nu-mi dădeam seama ce însemna atunci Bucureştii, dar mai târziu când am ajuns în clasele VII-VIII şi mai umblam şi singură dar altfel niciodată nu mergeam neînsoţită, pentru că nu-mi dădeau voie părinţii…
Contactul adevărat l-am avut în momentul când am intrat la facultate, atunci aveam oarecare libertate, însă nu aveam timp atunci pentru că urmam şi facultatea de litere şi facultatea de drept şi pe atunci nu era prezenţa obligatorie totuşi mă interesa să fiu prezentă în limita posibilităţilor. Am avut ca profesor pe Jacques Trouelle la franceză, pe Perieţeanu, mai apoi la istoria artei pe Oprescu… care era contra fetelor şi spunea „Fetele la bucătărie şi la cratiţă”, aşa că eram destul de timorată de el. Era un profesor foarte, foarte bun. La Drept, nu era frecvenţa obligatorie însă parcă mă duceam mai des la drept decât la litere. Apoi după ce mi-am luat licenţa, am făcut doctoratul la drept, atunci iarăşi bibliotecă, mereu, notiţe, examene…
Examenul să dădea la toate materiile într-o singură zi…, întrai cum vroiai… în sala asta Procedură Penală, aici Civilă… în aceeaşi dimineaţă. Trebuia să te concentrezi. Apoi am început cu avocatura. Atunci, e adevărat că erau atâtea judecătorii în tot Bucureştiul şi procesele le aveam când la ocolul 6, când la 4, când la 3…, cunoşteam toate cartierele, toate autobuzele, toate tramvaiele, sigur că am cunoscut Bucureştiul.
Pot să spun că în acea vreme mi se părea Bucureştiul… prin 1938 am început să profesez avocatura, dar apoape că n-am simţit că este război… Chiar îmi aduc aminte că a venit aici la muzeu (Muzeul de Artă Veche Apuseană ing.Dumitru Minovici) dl.Gogu Georgescu… el a invitat un pianist din Germania, care se numea Wilhelm Kempf el ne-a povestit despre Kempf că avea 6 copii în Germania unde era o criză generală, cozi peste cozi… .
Georgescu l-a dus să facă nişte cumpărături şi acesta când a intrat şi a văzut că are la dispoziţie parizer, şuncă, tot ce vrei, i-au dat lacrimile… “Cum se poate să cumperi oricât, oricum şi orice cantitate?” – a spus el. Aşa de îngrozit era… acolo mânca aproape numai macaroane. Aici, bărbatul meu a făcut o recepţie ca să strângă bani pentru vioara, pe care trebuia s-o cumpere Voicu(tatăl lui Mădălin Voicu n.m.), care nu avea bani, atunci era debutant. Cu acest prilej, a invitat rude, prieteni, ca să contribuie fiecare, şi l-a invitat şi pe Gogu Georgescu cu Kempf pe vremea aceea era un pian aici şi după ce a avut un bufet – pe vremea aceea se putea face uşor, nu era mare filosofie – când a intrat femeia de casă cu nişte cataifuri, Kempf a înnebunit, s-a aşezat la pian – credeam că nu se mai scoală – şi a cântat… înnebuneşte. Aşa m-a impresionat de mult şi lipsa aceea, nu ştiam că până la urmă o să gustăm şi noi din aceste lipsuri. Dar atunci spuneam “cum, chiar acolo nu se găseşte asta şi asta?” Chiar nu-mi venea să cred.
Pe urmă când au venit comuniştii şi au început cartelele, sigur că făceam destule cozi tocmai pentru că aveam drumuri la tribunal… treceam astfel prin Piaţa Mare(Piața Unirii n.m.)… aveam şi destui clienţi acolo… aveam pe un măcelar care l-am scăpat o dată de un proces, în sfârşit, aşa era drept, trebuia să fie achitat. Piaţa era plină de zarzavaturi, era uşor să cumperi şi să ştiţi că preţurile erau destul de accesibile pe vremea aceea, chiar trufandalele când începeau… .
Atunci Bucureştii l-am văzut destul de mult – ce mă atrăgea pe mine cel mai mult era tot partea de nord, mi se părea mai frumos, mai civilizat, îmi plăcea vegetaţia iar toamna era superb… Vreau să vă spun că în Bucureşti, ceea ce m-a frapat pe mine era că nu vedeam destule flori şi destulă verdeaţă, în epoca aceea…
După război totul era trist
După război…, era totul trist. Am făcut o comparaţie între cum a fost înainte de război şi cum a fost după… oamenii… mai întâi că fuseseră expropriaţi, li se luaseră din case, li se băgaseră chiriaşi, câte 10 într-o casă. Cine să se ocupe de grădină, căci era ceartă între ei… Era o mare diferenţă. Bucureştiul după venirea ruşilor, o diferenţă colosală. Ce era înainte şi cum era apoi. Şi din punct de vedere al comportamentului oamenilor, atunci vedeai mai bine, când stăteai la coadă… reflecţiile care le făceau, întrebările care le puneau, adică un nivel aşa scăzut din toate punctele de vedere… lucruri care mă întristau….
Transformările cele mai importante s-au făcut după 1947, 1948… întâi şi întâi lipsuri materiale, lucruri din ce în ce mai scumpe care se găseau tot mai greu. Apoi o frică grozavă de denunţuri, care nu dezvăluiau lucruri adevărate ci lucruri inventate sau răzbunări, interese… . Frica asta care exista, pentru mine la tribunal cel puţin, natural că trebuia întotdeauna să-ţi măsori cuvintele… chiar aşa dintr-o nimica se făcea caz şi evident că nu-mi plăcea să pledez în procese politice. În sfârşit, aveam multe cunoştinţe care apelau la mine pentru familie. Era vestitul Adrian Dumitru, de o rea credinţă totală şi răutăcios. Era un coşmar toată viaţa asta la tribunal. Totuşi mie mi-a plăcut mai mult decât muzeografia.
(Va continua)
