de Muzeul Nicolae Minovici
Despre viaţa de avocat
La finalul anilor ’40 eram avocat la Ministerul Comunicaţiilor şi pe urmă am trecut la pledanţi. Era o tristeţe teribilă. Oameni scoşi din case, nici un contact cu străinătatea… În acea vreme trebuia ca femeie să port basma pe cap. În acea perioadă mergeam cu o pălărie obişnuită, nu una cu pene sau mai ştiu eu cu ce. Am fost chemată la cadre şi mi s-a spus: “tovarăşă, să nu mai veniţi cu pălărie, vedeţi că tovarăşele toate vin cu basma!” Păi, cu basmaua peste urechi nu mai aud nimic – am spus eu. În sfârşit am rezolvat, am luat un basc – venise moda lor – să vedeţi ce stupiditate! Să nu poţi purta o pălărie obişnuită! Nu se preocupau de altceva decât de lucruri mărunte şi simţeam tot mai mult cum intram în situaţii fără ieşire. Şi la tinereţea aceea pe care o aveam, nu mai speram să se schimbe ceva. Au fost atâţia care s-au chinuit, au fost omorâţi în închisoare, cum se purtau cu ei… găsesc că a fost lucrul cel mai îngrozitor, pe chestia antisovietică.
Să vedeţi procesele astea se dădeau pe nimica toată, săracii de ei când îi aducea la proces, de 12, 13, 14 ani, …vai de ei cum au ieşit, nici unul nu a mai fost om. Acum, deşi sunt lipsuri de tot felul, cel puţin libertatea s-a câştigat… poate că se vor îndrepta lucrurile şi financiar. Este poziţia asta a noastră geografică care e groaznică.
Trecerea la normele sovietice
La sfârşitul anilor 40, în avocatură erau doar 10% membri de partid. Nu m-a obligat nimeni să intru în partid. La un moment dat, mi-a spus Bălăceanu care era pe atunci preşedintele Consiliului de Avocaţi: “Vreau să intraţi în Consiliul de Avocaţi”. Eu i-am spus: “Domnule preşedinte, sunt foarte onorată dar eu locuiesc foarte departe şi vreau să stau şi cu bărbatul meu. Deja procesele se termină la 12 noaptea….” M-a pus totuşi şefa unei grupe şi am dat examen pentru asta, după normele sovietice…. Era la acea şcoală un avocat
foarte bun, evreu, pe nume Nachtigal iar eu eram în seria lui. Spunea: „Trebuie să faceţi şcoală pentru că lucrurile s-au mai schimbat faţă de ce a-ţi învăţat dumneavoastră la facultate. Ce a spus marele Lenin? «Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi»!” Şi atunci unul foarte isteţ a spus: „Da n’a spus: «D’aţi examen, d’aţi examen, d’aţi examen»!” Ne obliga să dăm examen şi erau şi corijenţe! Prima dată, bărbatul meu care îi plăcea să mă tachineze foarte bine mi-a spus: „Dacă nu iei premiul I nu mai vii acasă! Te duci la părinţii tăi!”
Eu studiasem şi am luat premiul. Mi-au dat nişte cărţi sovietice. Atunci am telefonat acasă şi am spus: „Am luat premiul. Pot să vin acasă?!” Soţul mi-a răspuns: „Da, vino!” M-a aşteptat cu o coroniţă în mână şi m-a fotografiat. Ridicol! Ei, şi după asta m-a făcut lector-asistent. Elevii care erau la mine, i-am telefonat pe fiecare, le-am spus: „Te-ai pregătit”? Eu să trântesc aşa pe un coleg, mi se părea aşa ceva grozav. Şi le spuneam «vorbeşte-mi despre cutare…» erau transformări sovietice.
În ultimul an de avocatură au venit cu învăţământ politic. Până atunci nici rusa nu ne-au obligat să o învăţăm, doar învăţământ politic! Din punctul de vedere al libertăţii în avocatură era cu totul altceva.
La orele de învăţământ politic, învăţătorii erau membrii de partid. Dar ştiţi ce făceau? Telefonau în fiecare seară la elevi şi spuneau: „Doamna Minovici dumneavoastră vorbiţi despre cutare”. Şi apoi, la lecţie – veneau să asiste câţiva – întrebau: „Cine vrea să vorbească despre salarizare”? Eu ridic mâna pentru că citisem. Era un fel de basm pe care-l făceam cu toţii. Nu aveai ce să faci.
„Episodul cel mai nenorocit din viaţa mea”
Până acolo au mers încât la un moment dat – eram jurist-consult în cadrul C.F.R., la R.A.T.A., cu sediul pe Academiei. Au venit de la cadre şi au spus: „Dumneavoastră o să fiţi repartizaţi să faceţi nişte şcoli, că sunt prea mulţi avocaţi, să faceţi altă meserie”! Atunci, şeful contenciosului a spus: „Tovarăşa Minovici are mai multe titluri decât noi toţi! Are şi litere, are şi doctorat în drept, de ce să facă o şcoală”?
A trebuit să aleg între a face telegraful, să fiu şofer pe camion R.AT.A. sau normator construcţii-poduri. Eu cu tehnica nu m-am împăcat vreodată dar am ales totuşi normator drumuri-poduri.
Pot să spun că este episodul cel mai nenorocit din viaţa mea. A durat şase luni. Era ca atmosferă groaznic. Şi profesorii şi cu tezele… eu nu mai ştiam nici regula de trei simple…, şi să începi cu nişte probleme complicate şi cu desen tehnic… bineînţeles şi politică. O prietenă a mea m-a întrebat râzând: „Tu ştii ce-i sindicatul”? „Nu ştiu”, i-am spus. Mi-a răspuns „Este cureaua de transmisie între clasa conducătoare şi muncitori”! Mi s-a părut atât de stupid răspunsul că l-am reţinut. Ce să fac la examen – mă întrebam, căci era unul care habar-n’avea. Venea cu câte cinci tratate şi citea din fiecare. Aşa că nu am învăţat nimic. Deşi îmi dădeam seama că trebuie neapărat să ies cu notă mare… tocisem la toate materiile, să iau notă mare ca să rămân în Bucureşti. Când mi-a venit rândul, mi s-a pus întrebarea: „Ce este sindicatul”? Eu am răspuns: „Cureaua de transmisie…” Gata! Mi-a pus notă… i-a fost frică că ştiu mai mult decât el, nu m-a mai întrebat nimic. Chestia este că am ieşit prima, cu o notă peste nouă. Am încercat apoi să vorbesc cu cineva de la şantierul Casei Scânteii dar nu au vrut cadrele. Ştiţi ce au spus cadrele? Că am „relaţii neprincipiale”. Era o formulă care nu ştiu exact la ce se referea. Probabil că aveam „relaţii neprincipiale” cu regimul. Pe urmă am reintrat în avocatură datorită lui Petru Groza. El venea foarte des pe la muzeu; pleca la ora 6 dimineaţa de acasă şi mergea pe jos însoţit de doi agenţi. Se oprea aici, îi plăceau foarte mult cele două muzee. Eu atunci îmi luasem concediu fără salariu şi când m-a văzut acasă şi i-am spus că am făcut o şcoală de normatori şi am «relaţii neprincipiale» şi-l întreb: „Ce să fac? M-a repartizat la Alba Iulia”. Adică ieşind prima m-au repartizat la Alba Iulia. El atunci m-a chemat în audienţă şi a trimis un mesaj de genul: „Statul nostru vrea să consolideze căsnicia şi bărbatul nu trebuie să fie despărţit de femeie. Bărbatul nu poate să urmeze în cazul de faţă soţia pentru că este donator şi conduce muzeul…”» Chestia este că datorită lui am intrat la pledanţă. Lucru pentru care am dat un alt examen.
