de Constantin Gheorghe
Dragi tovarăși și prieteni! Tanti Firea! Șordane! Bre! Ca transportul în comun să fie ”prizat” de onor populația iubitei noastre Capitale, el trebuie să existe. Iar ca să existe, autobuzele, troleibuzele, tramvaiele și ce-o mai fi trebuie să aibă pe unde să circule. Adică să existe străzi, bre! Așa, ca niște străzi! Șmecheria aia cu ”benzile dedicate” nu funcționează. Când bagi transportul în comun pe o stradă cu o singură bandă, poți să ai și mama autobuzului/trombeluzului, tot se blochează!
Ce vreau să spun: de frica autoturismelor proprietate personală nu se construiesc străzi dimensionate la traficul actual. Cum vrei să faci o stradă corect dimensionată, apar ”salvatorii” și se alege praful de proiect. Dacă se terminau toate investițiile necesare fluidizării traficului, devenea atractiv transportul în comun. Acum transportul personal pare atractiv, deși nu e. Dar măcar nu stai în autobuz/troleibuz/tramvai. Stat care sigur este o pedeapsă mai crudă decât o cer normele civilizației ”europene”.
Eu zic că e de început cu construcția și amenajarea de noi căi de transport: străzi, în primul rând, rețele de troleibuz și de tramvai. Apoi toată rețeaua trebuie regândită, adusă cât mai aproape de utilizatori, raționalizată. Trebuie investit în autobuze, troleibuze și tramvaie, în vehicule hibride, cât mai puțin poluante. Gratuitatea poate fi o soluție abia după ce ai astea, pentru a-i dezvăța pe oameni să-și folosească autoturismele în timpul săptămânii.
Una peste alta, nu cu măsuri extremiste, îndreptate împotriva automobiliștilor, se rezolvă problema. Sincer, dacă aș putea închiria, la nevoie, un mic autoturism electric, cu ora sau cu ziua, aș renunța fericit la autoturismul propriu. Pe cel închiriat l-aș folosi strict atunci când am nevoie de drumuri mai lungi. Nu e nevoie să țin o tonă de metal și cauciuc în fața blocului. Cred că mulți ar proceda la fel, dacă ar avea alternative, accesibile ca preț, și disponibile oricând.
Da, trebuie să ne schimbăm felul de a fi. Românii sunt deschiși la schimbare, cu o condiție: schimbarea să nu fie o formă fără fond, sau, cum îi spun eu, să nu fie una dintre acele schimbări care nu schimbă nimic. Dacă nu există consecvență în schimbare, dacă schimbarea nu aduce o creștere a calității vieții, nu convinge pe nimeni.
