Mitul „Craiului de Curtea Veche”

Avem aici o dublă ipostază a craiului de Curtea Veche. Pe de o parte au existat grupuri de aventurieri, care se refugiau printre ruinele Curţii Vechi abandonată la mijlocul secolului al XVIII-lea. Pe de altă parte avem tipologia umană descrisă cu voluptate literară de Matei Caragiale. Să le luăm pe rând. În cazul bandelor de aventurieri, acestea apar sunt prezente în documentele istorice încă de la începutul secolului al XIX-lea. Pe fondul unui zvon legat de invazia unui corp turcesc peste Dunăre condus de vestitul Pasvantoglu, Mihai Şuţu a părăsit Bucureştii în mare grabă urmat apoi de dregători, boierii şi târgoveţii mai înstăriţi. Arnăutul Sava Bimbaşa, şeful poterii Agiei, a pornit cu potera sa după domn deoarece îl lăsase cu soldele neplătite şi dorea să-l ajungă din urmă pentru a recupera banii cuveniţi. Pe la 30-31 mai 1802, Bucureştiul rămăsese aproape pustiu şi lipsit de apărare. „Atunci a început a domni oamenii disperaţi şi fără căpătâi care se numesc în vorba poporului «crai»”. 1
Oraşul rămăsese atât de pustiu încât „un om nu se vedea pe drum, şi zidurile înseşi păreau sălbatece şi înfricoşau pe privitori. Doar câinii se arătau, şi aceia speriaţi, cari, zi şi noapte urlând, tulburau pe fiecare”.2
Vagabonzii şi cerşetorii au „jefuit Curtea domnească şi găsind acolo semnele domneşti, adică tuiurile şi stindardele, se preumblau cu ele pe toate uliţele oraşului iar căpitanul lor numit Melamos, de viţă arnăut şi de profesiune beccegiu (bragagiu, n.a.), se preumbla cu cuca domnească pe cap. Melamos era salutat cu strigătele: «Să trăieşti Măria ta ani mulţi şi fericiţi», unite cu înjurături. Craii pradă oraşul – desigur casele boiereşti şi ale negustorilor înstăriţi”.3
Mai mult, Melamos (sau Malamos după Nicolae Iorga), a dorit să incendieze oraşul pentru a rămâne veşnic în istorie precum Nero. Probabil că în cele 40 de zile în care Bucureştiul s-a aflat în posesia sa, Malanos începuse să-şi pună ideea în practică.4
Probabil în acest moment a intervenit „un beşleagă turc aflător la Cotroceni” iar hoţii „se suie în spânzurători”. Desigur, în cea mai înaltă ţeapă se afla Melamos.5
Cealaltă versiune a craiului de Curte Veche apare în prima parte a secolului al XIX-lea şi a reprezentat o catalogare famată pentru vârstnicii care „cumpărau” bunăvoinţa fetelor tinere, adesea împingându-le spre adulter.
1 Dan Berindei, Oraşul Bucureşti reşedinţă şi capitală a Ţării Româneşti (1459-1862), Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din RPR, Bucureşti, 1963, p.130.