Care este primul lucru care îți vine în minte când te gândești la Bucureștii Vechi și Noi?
Pozele cu Bucureştiul interbelic şi muzica de atunci.
Cum definești timpul orașului?
E atemporal. Găseşti locuinţe vechi cu arhitectură deosebită lângă “cutii de sticlă”. Primul exemplu care îmi vine în minte e clădirea CEC şi banca de lângă ea.
Cu ce culoare asociezi Bucureștiul?
Gri… Oricât s-au muncit edilii unor cartiere să coloreze blocurile, tot gri mi se pare. Oricum, mai bine nu le colorau fiindcă par colorate cu vopseaua rămasă de la alte amenajări. Fără concept, fără idee de ce cu ce merge. În Barcelona sunt multe blocuri cărămizii cu parasolare alb cu verde la balcoane, dar respira soare, roşu ! Roma mi se pare verde. Bucureştiul tot gri îl văd.
Ce ai schimba , dacă ai putea, în domeniul în care îți desfășori activitatea?
Eu sunt artist independent, fac spectacole pentru copii, joc în ele, joc în spectacole pentru adulţi, cânt… Îmi place mult ce fac, nu aş vrea să fac altceva. Poate cel mai mult mi-ar plăcea să schimb percepţia unora dintre “clienţi’ vizavi de valoarea a ceea ce facem noi. Multora li se pare uşor şi distractiv, puţini stau să se gândească la faptul că nu oricine poate face asta şi la câtă muncă stă în spatele oricărui act artistic. Unii nu te iau în seamă dacă nu ai un “nume”, iar alţii nu nu stau să se gândească pentru ce calităţi a ajuns cineva un nume şi de ce îl plac sau se duc la spectacolele lui. Mulţi nu vor decât “entertainment”, nimic care să le pună mintea sau sufletul la lucru. Ori arta nu are voie să te lase să pleci la fel cum ai venit, nemodificat sufleteşte.
Joc într-un spectacol care se numeşte “Hai să facem sex”. E o tragicomedie sau “o comedie amară” cum i-au zis frumos nişte jurnalişti. Are atâta profunzime în spatele replicilor aparent comice… S-a întâmplat de multe ori să atragem public cu titlul. Îi simţi după cum râd pe parcursul piesei. Şi ne bucurăm când, la sfârşit, când se dezleagă totul, înţeleg lucruri. Şi asta se simte. Şi asta e o victorie pentru noi. A fost teatru, a fost viaţă, a fost, artă, cultură…. Cum vrei să-i spui. E mai trist când iubitori de teatru fug de titlu… Dar nu îi poţi învinui că au avut experienţe neplăcute şi se tem să nu fie iar ceva plin de cuvinte licenţioase. Păcat doar că trăim în era informaţiei şi, în loc să ne informăm despre textul care stă la bază, ne lăsăm conduşi de prejudecăţi.
La fel şi cu muzica… Am ales repertorii mai puţin cântate nu căutând o nişă, ci încercând să stârnesc interesul pentru melodii ocolite sau uitate… Ţările Americii Latine au o muzică extraordinară, plină de poezie şi suflet. A fost pariul meu cu mine să transmit asta dincolo de bariera limbii şi mai ales de faptul că românilor consumatori de concerte, dacă le spui „latino”, le spui „telenovele”. De aia, de multe ori, scriem pe afiş „muzică sud-americană”, fiindcă sună mai bine.
De ceva timp, am început, împreună cu câţiva muzicieni, un proiect cu muzică lăutărească şi populară. Ca să îi atragem, dar şi ca să ne punem amprenta personală, am pus-o pe ritmuri de swing, blues, gipsy jazz, tocmai ca să o aducem în actualitate. Şi am avut surpriza de a prinde şi la tineri şi la cei mai în vârstă. Şi aşa am avut curajul să continuăm cu acelaşi tip de muzic din Balcani.
Aşa că prejudecăţile încerc să le schimb.
Cu ce anume crezi că poți schimba viața celorlalți?
Cred că pot să-i fac să se oprească în timp şi să simtă, să înţeleagă şi să descopere lucruri în ei şi în jur. Cred că mulţi nu îşi mai lăsa timp pentru asta.
De ce suntem înclinați să judecăm o persoană în funcție de grupul social din care face parte?
Eu am învăţat la un moment dat să nu judec pe nimeni. Nu poţi judeca pe cineva până nu îi ştii toată povestea şi împrejurările care l-au adus în acel punct, loc, grup. Şi, poate, nici atunci. Până nu ai trăit ce a trăit el, în aceleaşi circumstanţe. Ceea ce e aproape imposibil. Pe oameni, dacă ţii la ei, poţi să încerci să îi înţelegi. Sau poţi să îi eviţi. Dar nu cred că ai voie să îi judeci. Şi chiar dacă grupul înseamnă o etnie sau doar o breaslă, nu cred că suntem toţi la fel. Doar pentru bancuri cred că prinde bine clasificarea trăsăturilor pe etnii şi meserii şi alte categorii.
Ce înțelegeți prin segregare socială și cum o diferențiați de separare?
Eu văd două tipuri de segregare, una etnică şi una bazată pe venituri sau nivel de trai. Ce înţeleg prin asta? Cum spunea o prietenă, nu ne-am născut la fel şi nici egali. Aşadar segregarea e un dat, separarea se face la nivel de individ. Sunt unii care, să mă exprim plastic, aşa, preferă “să se joace la scara lor”, alţii care ies pe teren cu copii de la alte scări, fiindcă se înţeleg mai bine cu ei.
Gândirea și creația sunt opțiuni private sau publice într-o lume dominată de dictatura cotidianului?
De gândit, gândim toţi, mai mult sau mai puţin, îtr-un fel sau atul. Creaţia se naşte din puterea de autoanaliză, precum şi analiza a tot ce te înconjoară, din disponibilitatea de a te opri şi a te uita în tine şi în afara ta. De a-ţi pune întrebări. Care e un lucru mai important decât a-ţi da răspunsuri. Şi cu cât faci exerciţiul ăsta mai des, cu atât capeţi puterea de a vedea dincolo de mai multe straturi, din mai multe unghiuri, mereu cu alţi ochi. Unii s-au născut cu o nevoie căreia nu-i pot rezista de a face exerciţiul ăsta. Nu toţi s-au născut cu aceeaşi putere de a şi exprima tot ce descoperă în urma lui…
Cât de mult considerați că se implică autoritățile locale în dezvoltarea mediului cultural din București?
Teatrele se plâng mereu de bugete prea mici. Cred că nu numai ele… Dar lucruri se întâmplă. Concertele de muzică clasică din Piaţa Enescu şi piaţa Universităţii, deşi nu foarte dese, sunt un pas. Tot ce e gratis e binevenit fiindcă faci curioşi şi, treptat, transformi în consumatori de cultură oameni care nu ar fi intrat în săli să plătească bilet pentru ceva ce nu au mai avut ocazia să guste. Dar e loc de mai mult. Arta trebuie adusă în stradă cât mai mult. Dacă ar putea înlocui televizorul, atunci ar fi perfect. E groaznic ce se întâmplă acolo. Şi, acolo, se pare că lucrurile nu se pot schimba, fiindcă e “democraţie”, nu îi poţi interzice unei televiziuni să şteargă circumvoluţiunile a mii de oameni.
Prin ce modalitate ați apropia cât mai mulți oameni de artă/cultură?
Aş încuraja arta stradală. La noi, în Centrul vechi, zdrăngăne unul dintr-o chitară, scârţaie altul dintr-o vioară sau cineva chinuie un acordeon. Aş scoate cu adevărat arta în stradă. Aş anunţa un concurs, Primărie fiind. Aşa cum se face în capitalele europene. Le-aş da autorizaţie numai celor care pot înfrumuseţa locul ăla cu arta lor, care se pare că trebuie încurajaţi să facă asta. Fiindcă la noi mulţi artişti se te să nu fie priviţi “într-un fel” dacă ies în stradă. Cred că aşa ai educa şi gustul publicului, care e o altă problemă.
Ce considerați că este pertinent în peisajul cultural actual?
Tot ce se numeşte cultură sau artă şi îţi spune o poveste, care te face să îţi pui întrebări măcar, dacă nu îţi dă răspunsuri, sau te modifică în vreun fel.
Eu, de exemplu, cred că, atunci când joci într-o piesă, cânţi sau, probabil, la fel de bine şi când pictezi sau scrii o carte, nu ”vinzi” tehnică, “vinzi” o stare, o stare de graţie pot să-i spun chiar, rezultat aproape inconştient al unui proces revelatoriu la care trebuie să te ducă actul artistic, care numai aşa se poate numi artistic şi poate deveni cultural.
Cum descrieți mediul cultural din care faceți parte?
Variat şi competitiv, dar cu loc pentru toţi. Fiindcă fiecare se duce la o manifestare culturală cu speranţa de a i se împlini o nevoie, iar cum oamenii sunt diferiţi, şi nevoile lor diferite, şi aşa trebuie să fie şi manifestările. Cel mai frumos e când oamenilor le sunt împlinite prin cultură nevoi pe care nici nu ştiau că le au.
