Chestiunea cîinilor comunitari are aceeaşi vârstă cu Bucureştiul. Şi de când există primărie în târgul-capitală a fost o perpetuă învârtire în cerc, în multe privinţe, precum şi în eliminarea haitelor de cîini vagabonzi. Măsurile erau luate în mare grabă, fără o coeziune şi organizare în acţiuni, stânga neştiind ce face dreapta. Astfel, din suculenta arhivă a oraşului, vă oferim spre delectare, o întâmplare din Bucureştiul anului 1904, identică cu aceea din Bucureştiul anului 2006! În primăvara anului 1904, Primăria punea în practică o măsură, menită a scăpa oraşul de cîinii nepoftiţi. Ce a ieşit, puteţi afla, citind catrenul următor, apărut în revista Veselia din 7 mai 1904.
„Primăria Capitalei/Cum se ştie-a hotărât/Ca toţi câinii d’acu’ncolo,/Zău, să poarte mărci la gât…/Ori-ce câine fără marcă/vagabond va fi tratat/Şi trimes de ingherime/Pe-altă lume la plimbat…/Toată lumea cu grăbire,/Să s’arate buni stăpâni,/Dă năvală să ia marcă/Cum se cere pentru câini…/Şi-apoi taxa, care este/Pentru-o marcă cincizeci bani/E’ncasată de îndată/De la mari şi mitocani…/ Dar în sala primăriei/Care’i strâmtă rău de tot/S’a’ntâmplat caraghioslâcul/Să tot râzi să cazi în bot…/Ia uitaţi-vă’n gravură/Pentru lume ce necaz,/Care-acum, de aste scene/Ca şi mine face haz…/ Unul p’altul se’nbrânceşte,/Se împing, se trag de păr,/Şi pe bătături se calcă/Că durerea’i fac de săr…/Toate astea pe’nfundate,/Ştiţi aşa, în chip tăcut,/Căci bătaia e oprită/În acest local… plăcut…/O cocoană e strivită/Şi un mojic de mitocan/I-a rupt şlepul de la rochie/Ca un prost de mocofan…/În birou funcţionarii/Tot lucrând îi trec sudori,/Căci înscrie pe toţi câinii/În registre pe culori…/Şi ca toţi mai bucuroasă/E acuma negreşit/Primăria Capitalei/Ce-şi creează un bun venit….”. Ei bine, bucureştenii au plătit taxa de cincizeci de bani pentru fiecare câine declarat – cam cinci lei astăzi – şi la mulţimea de câini pe care o avea oraşul, s-au strâns bani frumuşei la visteria primăriei, cu atât mai mult cu cât, taxa era anuală!. Dincolo de grotescul îmbrâncelilor şi timpului pierdut la coadă, cunoscut nouă dintr-o îndelungată istorie, ce credeţi că fac slujbaşii primăriei, «ingherii», care pornesc la mahala? Desigur, pentru a-şi face planul, ei strâng toţi câinii întâlniţi în cale. Chiar şi pe aceia pentru care s-au plătit taxe la primărie. Furia populaţiei de la mahala pe «ingherii» indiferenţi, a determinat aceeaşi revistă Veselia, să dedice o altă caricatură şi un alt catren, interesantului fenomen social. Peisajul descris la 1904 este aidoma celui televizat la începutul acestui an! Iată-l:
„Cu marcă fără marcă/Ingherii nu aleg/Şi câinii de pe stradă/În mahala culeg/Înhaţă de îndată/Cu lanţurile lor,/Băgând necaz şi ciudă/şi ură în popor…/Şi d’asta, vezi ingherii/o păţesc adesea ori,/Căci lumea’i încolţeşte/Şi bagă’n ei fiori…/O scenă d’alde astea/Noi azi vă prezentăm/Şi cu dichis acilea/Cu drag v’o explicăm…/Cu marcă fără marcă/Ingherii au luat/Toţi câinii ce găsit-au/Şi’n cuşcă i-au băgat… /Mahalagii noştri/Grozav de suparaţi,/Cu beţe şi ciomege/Sar iute înarmaţi…/Unii au scos o roată/De la căruţa lor/În loc ca s’o oprească/Cum ei doresc şi vor…/Alţii deschid capacul//Şi câinii, vai, de ei,/Sar unul după altul,/Voioşi şi sprintenei…/Cocoşi, găini şi raţe/De spaimă fug cumplit,/Pe unde dau cu ochii/Să scape în sfârşit…/Un biet ingher la fugă,/O ia, dar e’nhăţat;/Iar altul sub căruţă/Stă, uite’l, pitulat…,/Ce pat apoi ingherii/O ştiu spinarea lor,/căci rea este mânia/Aprinsă în popor…/Ea nu se potoleşte/Decât când intervin/Vardiştii în bătaie/şi pe „ai noştri” îi ţin!”
Brambureala ecarisajului bucureşteran este aşadar, o tradiţie marcată până şi de revistele umoristice de la 1904! După o sută de ani, regăsim acelaşi oraş împărţit în zone de influenţă, de masculii alfa ai haitelor de câini. Aşadar, ar merita scrisă sau măcar povestită, o istorie a Bucureştilor, din perspectivă canină.
