… la statui și monumente, greu ne mai iese! În ultimii ani, numai bazaconii și urîțenii s-au pus pe stradă: hîrdaie de lături artistice aruncate peste oraș. Căruța cu proști, bunăoară, e oribilă de la idee pînă la realizare. „Instalațiile” artistice alternative sînt mizerabile. Statuile mai degrabă „tradiționale” păcătuiesc printr-un caraghioslîc ce reiese dintr-o nepricepere peste care artistul n-a avut cum să treacă. Avem un voievod nenorocit care șade pe veceu; mai avem un rege care călărește ca pe-o motocicletă – și lista nu se oprește aci.
De anul trecut s-a adăugat pe listă un nou Mihai Viteazu călare pe Breazu. M-am scoborît din tramvaiul 1 special ca să-l pot privi mai bine; și-am plătit, deci, un leu și treizeci de bani în plus ca să-mi văd, mai apoi, de drum:
… ca orice operă de artă militară, are gradul ei… de fușereală. Placarea soclului are, firește, scurgeri…
Dar vodă! … nu: nu-i un munte – e doar un caraghios.
Alura lui vodă e-aceea unui cauboi ce-nvîrte lasoul; nimic eroic, nimic măreț, nimic care să-ți sugereze că-nvinge-n luptă și că turcii – în fața lui – se-aruncă-n smîrcurile Neajlovului: „însuși Sinan-Pașa, plin de umilți, a căzut în apă și-a pierdut doi dinți”!
Deși nimic din statuie nu-i incorect în sine, văzut în ansamblu totul e greșit. Cînd te uiți din tramvai, Vodă parcă joacă tenis; dacă stai în stație, zici că s-a urcat pe-un ponei; dacă mergi pe trotuar, îți pare că se dă pe-un căluț mecanic din parc și face i-haaa!; iar dacă te uiți din față, șezi cu ochii-n podoabele armăsarului.
Poți trece peste detaliile astea – pînă-ți dai seama de adevărata bubă a statuii.
N-are mișcare, n-are dinamică – personajul stă. Ca și cum statuia e făcută dup-un desen făcut dup-o poză.
De ce?
Explicația e simplă și tristă: autorul este Valentin Tănase.
Copilul teribil al BD-ului de-acum patruzeci de ani – cel care ne-a încîntat cu nave spațiale, mașini și personaje frumoase – a avut toată cariera sa un imens defect: n-a putut să deseneze mișcarea; n-a priceput să redea dinamica. Toate personajele sale sînt perfecte – dar unidimensionale.
A ilustrat genial, de pildă, o treime din „Atlasul Zoologic” de la-nceputul anilor ‘80; a fermecat (și spălat) mințile școlarilor cu seria „Povestirilor istorice” ale lui Dumitru Almaș; dar maniera în care-a desenat – poate – fiecare a zecea copertă de maculatură de după anii ‘90 a devenit obositoare; curînd fetele frumoase cu buze pline și priviri goale au devenit un standard în sărmana grafică autohtonă.
Păcat că Mihai Viteazu a ajuns „pe mîna” lu’ don’ colonel Valentin Tănase; dar și mai păcat că artistul n-a știut că s-a urcat într-o șa prea înaltă.
