… cum găsesc o clipă de zăbavă, mă scufund în vechi terfeloage. Mi-i să nu mă vedeți ramolindu-mă, c-o vestă de piele pe mine și pufăind din pipă; dar astea-s riscurile amatorului de istorii.
A-nceput, istoria de azi, c-o dare de seamă – a Uzinelor Comunale Bucureşti. Se pot consulta astfel de raportări anuale, dar cea mai frumoasă e cea prilejuită de 20 de ani de activitate (1923-43).
Scrie aici, cu mîndrie, despre asanarea lacurilor, despre aducerea apei potabile în Capitală; dar zice și de coșuri de gunoi, tomberoane, pisoare, mături și tot ce-nseamnă civilizație publică.
Iese – dintre cifre și grafice – mîndria omului: constructor, antreprenor, inginer, de-a face și de-a putea face; de-a găsi soluții mărețe pentru probleme pe măsură.
Sunt, desigur, și hărți, planuri și sumedenie de imagini – le găsiți și vă uitați la ele.
Dar e mult de citit – și mai ales, de înțeles. Mai ales în „Lucrările de asanare a lacurilor din Valea Colentinei”, din ‘36, de unde se convinge orișicare cîte mărunțișuri mărețe s-au luat în calcul cînd s-au plănuit lucrările; de la cît le ia țînțarilor să se-nmulțească pînă la cum o să bată vînturile odată cu lărgirea luciurilor de apă.
O privire mai largă – și aruncată mai tîrziu – se găsește-n lucrarea din „Probleme edilitare bucurestene – Alimentarea cu apa – Canalizarea Dîmbovitei – Asanarea lacurilor din nordul capitalei”, apărută după 30 de ani, spre știința puterii populare. Chiar și-atunci opera inginerului Caranfil primea laude.
Neobositul inginer – al cărui nume-l poartă azi o stradă ce-atinge oarecum zona Herăstrăului – a condus Uzinele Comunale Bucureşti într-o epocă măreață: ăsta-i cuvîntul.
… poate asta-l făcea și nesuferit altora.
Iată – tot prin bibliotecă – și miile de pagini semnate de Cincinat Sfințescu. Unii-l numesc „părinte al urbanismului” – și nu-i contrazic. An după an, carte după carte, curs după curs, Sfințescu calcula cît de largă să fie o stradă, cum e mai bine să se construiască rondul din capul ei, unde să se facă stația de tramvai; și pentru asta măsura ce-au făcut alții – de la Berlin la New York.
Studii, noi studii, și – peste ele – alte noi studii; Sfințescu socotește la leu cît ar costa o gară nouă – centrală – și cum ar trebui să se dezvolte orașul: adică cît și pînă unde.
Sfințescu, cu timpul, îl socoate megaloman pe Caranfil; amendează „nevoia” inginerului de-a se băga în noi și noi lucrări, tot mai mari și mai impunătoare; în timp ce U.C.B. asana Snagovul și Scroviștea, pentru ca bucureșteanul cu bani s-aibă unde să iasă la iarbă verde, viața de din dos de București – pe Fundeni și Pantelimon – era încă mizeră și nesănătoasă.
Sfințescu-l vede pe Caranfil mereu „pe lîngă Vodă”; megalomania carlistă părea că merge de minune cu ideile inginerului. În tot acest timp, urbanistul – amar – cocheta cu ideile legionare: căci nimeni nu era perfect.
Dar ce luptă, oameni buni de azi; ce încleștare de idei; ce „război” – unul din care nu pierdea, practic, nimeni și cîștiga Capitala.
Era mai mult decît mlaștini, canalizare și șanțuri săpate.
Bucureștiul creștea. Capitala Țării își plănuia viitorul. Ne-a intrat în minte planul de sistematizare din ‘35 (citiți „Planul director de sistematizare al Municipiului Bucureşti”) – dar cîte alte planuri nu ieșeau din mințile oamenilor!
Ideile lui Iuliu Pascu din „Dreptul urbanistic si sistematizarea Bucurestilor” (1935) v-ar părea, poate, ciudate. În primul rînd – șosele tot mai late, monumentale, care să ne facă să ne crească mîndria; dar și mutarea uzinelor dinlăuntrul Orașului – cum ar fi cele din preajma Filaretului – și creșterea zonelor verzi și de adunare rămase-n urma lor. Nici „Planul de sistematizare a Capitalei” al inginerului Rădulescu – din ‘29 – nu-i o lectură de lepădat. Și nici „Memoriul justificativ al Proiectului pentru sistematizarea planului orașului București” – al inginerului Stroescu, din ‘36…
… se greșea? O, sigur: nici atunci nu eram altminterea decît cu coada pe sus, alternînd astfel de momente ceu cele de micime și de zgîrcenie.
Nu doar utilul și progresul conta: Mac Constantinescu, Sandu Eliad vorbeau și despre frumos – despre nevoia de frumos…
Dar Bucureștiul – împărțit în patru – funcționa cu sincope foarte asemănătoare celor de azi. Primarii de sectoare nu doar că-și puneau piedici între ei, dar nici nu se-nțelegeau cu primarul capitalei; așa că la 1939 s-a trecut la o centralizare masivă.
Cît despre lucrările publice…
… să vorbim? Să vorbim. Se descopereau nenumărate nereguli. Se lucra, firește, de mîntuială. Pavaje proaste, fără pat corespunzător; asfalt prea subțire! Beton turnat la repezeală! Stîlpi prea scumpi! Transport public necorespunzător! Fușereală masivă cînd era vorba de lucrări destinate sărbătorilor oficiale!
V-o vine a crede? Mie, da. Ce nu-nțeleg e altceva – știu că și-atunci s-a lucrat prost; dar cum de lucrările proaste ale vremii au… străbătut atît de bine vremurile?
—–
… sîntem în 2016: înseamnă alegeri: înseamnă mai mult decît peticeală și cîrpeală – înseamnă să-ne-aduceam aminte că, odinioară, eram măreți: „Singura piedică în calea Bucureștiului mare este tot Bucureștiul mic, care nu se hotărăște să facă loc Bucureștiului mare, pentru că Bucureștiul mare cere un suflet mare”. Asta a zis-o Dem. I. Dobrescu – știți, omu’ ăla care chiar a fost Primar.
