Îşi mai aminteşte careva de Kentul din vitrină? Nu demult am văzut cu mirare o tânără în aceeaşi situaţie de obiect al dorinţelor obscure, mici, cu miză nulă la scară istorică. Dar era fericită: avea maşină şi un iepuraş cu muşchi. În ciuda aşteptărilor sale, pentru iepuraş ea era accesoriul, nu maşina! El avea maşina pentru că îi este indispensabilă iar la maşină a asezonat un accesoriu feminin!
Bine, în istorie asta s-a mai întâlnit, uneori mai grotesc decât se poate închipui astăzi. Semnificaţia obiectelor în viaţa particulară s-a schimbat în funcţie de tipul de prestigiu consumat. De pildă, biblioteca nu mai reprezintă simbolul original, al retragerii în lumea cărţilor deoarece, majoritatea bibliotecilor au doar funcţia de simplu mobilier păstrător de bibelouri şi în cazul mai fericit, casete video sau DVD-uri.
În urmă cu 150 de ani rădvanele şi butcile orientale, greoaie dar rezistente erau foarte bune pentru străzile Bucureştiului pline de hârtoape. Curând locul lor a fost luat de echipaje suple şi elegante, prea fragile şi teribil de scumpe pentru aceleaşi străzi pline de hârtoape. Trăsurile nu mai aveau neapărat un scop utilitar ci unul particularizant: arătarea de sine sau o perpetuă confruntare pentru cel mai luxos echipaj. La puţină vreme au apărut automobilele din import iar în mai puţin de zece ani competiţia a început să se manifeste prin noul obiect. Rolul dorinţelor obscure prin obiect a fost atât de puternic în societatea românească încât afirmaţia britanicului Wilkinson de la 1843 este cât se poate de contemporană: „în Valahia, multe femei tinere deşi nu au ce mânca acasă visează palate şi catifea”. Unele, ce-i drept, reuşesc să atingă acest vis însă doar ca un amăgitor accesoriu al visului: bibelou mişcător îmbrăcat în catifea printr-un palat unde mai apar şi alte bibelouri de gen.
Revenind la kentul din vitrina anilor’80, amintim de prestigiul pe care-l aducea posesorului, printre vecinii de bloc sau în anturaj, cu imaginea lui strălucitoare printre ceştile de cafea şi alte gablonţuri. Apoi mai întâlneai şi câte un ambalaj de săpun «Fa», vreun deodorant vechi de ani de zile iar cei mai norocoşi, expuneau la loc de cinste un casetofon adus prin cine ştie ce metode, din „celălalt vagon”. Aceste obiecte sunt astăzi lovite de banalitate iar prestigiul deţinerii lor s-a diminuat în folosul altora, mai vizibile prin forme, gabarit şi strălucire. Toate însă nu au o rezolvare a necesităţilor imediate ci o împlinire a dorinţelor minore. Din nefericire, societatea românească modernă, încă din secolul al XVIII-lea final, s-a concentrat mai mult pe împlinirea dorinţelor prin obiecte şi foarte puţin prin fapte. De aici superficialitatea multora, ignoranţa altora, aroganţa…
Îşi mai aminteşte careva de Kentul din vitrină? Nu demult am văzut cu mirare o tânără în aceeaşi situaţie de obiect al dorinţelor obscure, mici, cu miză nulă la scară istorică. Dar era fericită: avea maşină şi un iepuraş cu muşchi. În ciuda aşteptărilor sale, pentru iepuraş ea era accesoriul, nu maşina! El avea maşina pentru că îi este indispensabilă iar la maşină a asezonat un accesoriu feminin!
Bine, în istorie asta s-a mai întâlnit, uneori mai grotesc decât se poate închipui astăzi. Semnificaţia obiectelor în viaţa particulară s-a schimbat în funcţie de tipul de prestigiu consumat. De pildă, biblioteca nu mai reprezintă simbolul original, al retragerii în lumea cărţilor deoarece, majoritatea bibliotecilor au doar funcţia de simplu mobilier păstrător de bibelouri şi în cazul mai fericit, casete video sau DVD-uri.
În urmă cu 150 de ani rădvanele şi butcile orientale, greoaie dar rezistente erau foarte bune pentru străzile Bucureştiului pline de hârtoape. Curând locul lor a fost luat de echipaje suple şi elegante, prea fragile şi teribil de scumpe pentru aceleaşi străzi pline de hârtoape. Trăsurile nu mai aveau neapărat un scop utilitar ci unul particularizant: arătarea de sine sau o perpetuă confruntare pentru cel mai luxos echipaj. La puţină vreme au apărut automobilele din import iar în mai puţin de zece ani competiţia a început să se manifeste prin noul obiect. Rolul dorinţelor obscure prin obiect a fost atât de puternic în societatea românească încât afirmaţia britanicului Wilkinson de la 1843 este cât se poate de contemporană: „în Valahia, multe femei tinere deşi nu au ce mânca acasă visează palate şi catifea”. Unele, ce-i drept, reuşesc să atingă acest vis însă doar ca un amăgitor accesoriu al visului: bibelou mişcător îmbrăcat în catifea printr-un palat unde mai apar şi alte bibelouri de gen.
Revenind la kentul din vitrina anilor’80, amintim de prestigiul pe care-l aducea posesorului, printre vecinii de bloc sau în anturaj, cu imaginea lui strălucitoare printre ceştile de cafea şi alte gablonţuri. Apoi mai întâlneai şi câte un ambalaj de săpun «Fa», vreun deodorant vechi de ani de zile iar cei mai norocoşi, expuneau la loc de cinste un casetofon adus prin cine ştie ce metode, din „celălalt vagon”. Aceste obiecte sunt astăzi lovite de banalitate iar prestigiul deţinerii lor s-a diminuat în folosul altora, mai vizibile prin forme, gabarit şi strălucire. Toate însă nu au o rezolvare a necesităţilor imediate ci o împlinire a dorinţelor minore. Din nefericire, societatea românească modernă, încă din secolul al XVIII-lea final, s-a concentrat mai mult pe împlinirea dorinţelor prin obiecte şi foarte puţin prin fapte. De aici superficialitatea multora, ignoranţa altora, aroganţa…
