Care este primul lucru care îți vine în minte când te gândești la Bucureștii Vechi și Noi?
Străzile. Liniștea lor de dinainte. Casele elegante, sau tihnite, sau cuminți, înainte de a se scoroji sau de a fi rase de pe fața pământului. Lumea veche, bine așezată în matca ei. Mahalaua – mahala, bulevardele –bulevarde. Nu talmeș-balmeșul de acum, în care toate se întrepătrund și devin stridente. Bucureștiul ăla vechi îl caut și acum, în plimbările mele. Tihna lui, mirosurile, casele, oamenii. Încă îl mai găsesc, dincolo de blocuri și agitație. Doar că e din ce în ce mai ascuns, din ce în ce mai speriat. Important e că e acolo. Și că eu mă plimb.
Cum definești timpul orașului?
Grăbit, cum altfel? Dar asta e doar prima impresie. Aia care te lovește. N-ai cum să te ferești de ea, atunci când vezi chipurile oamenilor care aleargă și aleargă, fără să privească nimic în jur. Agitația asta permenanentă de pe străzi, din autobuze și mașini. Dacă te ferești, însă, de graba asta, dacă nimerești într-un cartier într-o zi de duminică, vei vedea că timpul se schimbă. Se îmblânzește, încetinește, stă. Cel puțin până luni.
Cu ce culoare asociezi Bucureștiul?
L-am văzut de mai multe ori de sus, noptea, înainte ca avionul în care eram să aterizeze. Orașul sclipește. E galben, galben-argintiu. Mi-a fost drag de el. L-am simțit acasă.
Ce ai schimba , dacă ai putea, în domeniul în care îți desfășori activitatea?
Atitudinea statului. Un stat care nici până în ziua de azi n-a reușit să introducă, sau măcar să faciliteze, acordarea unor burse de creație. Și mai grav e că, în România, meseria de scriitor nu există. Nici măcar în nomenclatorul oficial. E un moft, o nebunie personală. Și n-ai cum să nu te simți marginalizat. Un ciudat, un periferic, un paria. Scriitorul n-ar trebui să fie și jurnalist. Orice s-ar crede, sunt două meserii diferite. Încă nu avem încotro.
Cu ce anume crezi că poți schimba viața celorlalți?
Nu știu dacă pot schimba viața cuiva. Nu știu nici măcar dacă vreau. Dar știu că vreau să spun, să scriu povești mai departe. Dacă poveștile astea pot schimba în bine viața cuiva, atunci nu-mi rămâne decât să mă bucur.
De ce suntem înclinați să judecăm o persoana în funcție de grupul social din care face parte?
Din graba de a pune ștampile. Din lene. Din necunoaștere. Din auto-suficiență. Pentru că e mai simplu așa. Pentru că e infinit mai greu să cunoști un om cu adevărat. Și, de cele mai multe ori, din prostie.
Ce înțelegeți prin segregare socială și cum o diferențiați de separare?
Împingerea celor care deranjează spre margine. Cei care nu încap în oglinzile fals aurite. Marginalizare, dispreț. Preșul ăla mare și colorat sub care strecori tot praful care te supără. Problemele de care nu vrei să știi, problemele pe care le ascunzi. Ipocrizia lumii în care trăim. Sepărarea, așa cum o văd, presupune mai mult de atât. E o înlăturare brutală, fățișă, deloc ipocrită.
Gândirea și creația sunt opțiuni private sau publice într-o lume dominată de dictatura cotidianului?
Ar putea fi și una și alta, într-un stat ideal. Nu și la noi. Până la proba contrarie, atât timp cât oficial, repet, meseria de scriitor nu există în România, nu văd cum actul meu de creație ar putea fi altfel decât privat. Și poate că e mai bine așa. E mai cinstit, mai curat.
Cât de mult considerați că se implică autoritățile locale în dezvoltarea mediului cultural din București?
Foarte pe scurt: aproape deloc. Dacă detaliez un pic: ce se întâmplă, când se întâmplă, e o spoială, un praf colorat aruncat în ochi, un soi de “băieți, hai să ne facem că muncim”.
Prin ce modalitate ați apropia cât mai mulți oameni de artă/cultură?
Aș începe cu începutul. Să-i fac pe oameni, pe toți oamenii, conștienți că lucrurile astea – arta, cultura – încă există. Că sunt vii și încă se întâmplă, cu oameni noi, în vremuri diferite. Orice spațiu public – metrou, parc, colț de stradă – ar putea deveni un loc în care să se arate că arta există. Un loc în care arta asta, oricum ar fi ea, chiar să se întâmple. Ar fi frumos. Dacă frumos mai înseamnă ceva pentru cineva.
Ce considerați că este pertinent în peisajul cultural actual?
Aproape totul. Cu bunele și cu relele lui. Teatrul, muzica, literatura, pictura, tot ce ține, până la urmă, de cultură, încă se întâmplă și se întâmplă bine. Problema e că cei mai mulți dintre oameni nu au aflat încă lucrul ăsta. Că autoritățile suferă de nepăsare și de dezinteres cronic. Că cei mandatați să se ocupe de asta au rămas cantonați într-un kitsch perpetuu, cu căprioare și cerbi care se adapă la râu. Știți tabloul. Unii îl consideră artă.
Cum descrieți mediul cultural din care faceți parte?
Tăcut. Ascuns. Marginalizat. Viu.
