… e nașpa – la fel ca odinioară, la fel ca-ntotdeauna, cetățeanul onest va șade-n fața secției de vot întrebîndu-se: eu cu cine votez?
Să fim cinstiți: nici acum patru ani, nici acum opt ani, nici acum doișpe ani, nici acum șaișpe ani cetățeanul nu știa – din timp! – cui să dea votul.
Cum ar veni: șezi mata blînd, că noi – partidele – ne ocupăm să găsim un om bun: o să afli cine, la momentul potrivit.
Omul, însă, ar vrea să știe din timp cine intră-n luptă pentru conducerea Orașului. Ar vrea să probăluiască candidatul, să vadă dacă merită, să vadă dacă știe și poate.
Nu-i așa: omul află c-o lună-nainte de alegeri pe cine-ar trebui să voteze: mare jignire.
Nu-i bine: dar așa e, așa a fost mereu.
Zbaterea internă de partid este între oameni care ar vrea disperați să fie primari – dar nu pot, fiindcă-s deja mînjiți -, și oameni care, la fel de disperați, vor funcția – dar n-au nici nume, nici charismă; n-aduc nimic. Și, uneori, partidul pune drept candidat pe cineva care nici nu-și dorește asta – ca un soi de pedeapsă.
Niciun sondaj nu dă vreun favorit. Bucureșteanul e sătul de oamenii aduși de partide dar – în același timp – nu se-ndură să se dea pe mîna unui necunoscut fără sprijin politic tradițional; iar bucureșteanul de lîngă noi n-a auzit în viața lui de Nicușor Dan.
Bucureșteanul încă mai speră să apară altul, și să candideze. Speră – și-i e frică, în același timp. Bucureșteanul știe că omul politic va fi o jivină; dar știe că omul politic e previzibil. Bucureșteanul nu cunoaște pe acel altul, care-ar putea ajunge primar; bucureșteanul are la fel de puțină încredere în independent ca în omul partidului. Bucureșteanul a văzut că tehnocratul – că cel venit din afară – e la fel de rupt de viață și de agenda socială și că-l privește, pe el – pe cetățean – cu aceeași superioritate ca și politicianul.
