Bucureștiul este un oraș destul de puternic semaforizat. Mă uit în urmă; acum cinci ani erau intersecții care nici galben intermitent pentru pietoni n-aveau; azi, însă, nici n-am putea trece prin ele dacă nu ne-ar struni semafoarele.
Așa cum sînt ele – nesincronizate, fără un amărît de cronometru, fără galben la pornire (între roșu și verde) – semafoarele ne ajută.
Parcă nici nu-mi vine să cred c-a fost o vreme cînd semafoarele nu funcționau noaptea – din cauza economiei de curent. Sau că, pîn-acum vreo zece ani, noaptea încă erau lăsate pe galben intermitent: azi nu se mai poate.
Una dintre cele mai importante funcții ale semaforului este de a-i ajuta pe pietoni s-ajungă întregi de pe o parte pe alta a străzii. Iar acolo unde fluxul de pietoni nu-i așa mare se folosesc semafoarele comandate cu buton.
Nici pentru București nu-s o noutate. Acum 35 de ani erau semafoare de-astea. Bine; atunci erau și semafoare sincronizate pe unele bulevarde…
Avem, deci, locuri în București unde pietonii apasă pe-un buton și… traversează!
… așa să fie, oare?
Le-am încercat de multe ori; pe Lascăr Catargiu, Kiseleff (cînd mergeau) și Panduri – nu-s deloc prietenele pietonului.
Dacă în alte orașe ale lumii apeși pe buton și după cinci secunde se face verde, în București nu-i deloc așa…
Apeși și aștepți. Douăzeci de secunde, aștepți!
Ai zice că cine știe ce sistem deștept te pune s-aștepți douăzeci de secunde, calculînd în timpul ăsta cîte mașini vin, cum o să se sincronizeze cu semaforul de la următoarea intersecție, și așa mai departe…
Vax! Pietonul e pus s-aștepte douăzeci de secunde degeaba – fără nici un motiv; un zevzec așa a setat sistemul.
Cum funcționează? Uite-așa:
Sîmbătă apăs butonul și aștept. Șoseaua era goală – goală rău. Aștept. Aștept. Aveam timp să traversez pe roșu fără să-mi grăbesc pașii. Dar am așteptat. Șoseaua – goală. Ei bine, cînd au început să se-apropie mașinile scăpate de la semaforul precedent (semafor de intersecție, nu comandat de pietoni), de-abia atunci s-a făcut verde pentru mine și roșu pentru ele.
Era dreptul meu să traversez, dar aș fi putut face asta fără să aștept douăzeci de secunde și fără să stînjenesc – mai apoi – mersul a douăzeci de mașini: ar fi fost simplu, dacă cineva, pur și simplu, ar înțelege că și pietonul contează în orașul ăsta.
