… în urmă cu ceva ani, întorcîndu-mă dintr-un mic voiaj în afara Țării, descopeream apa caldă – anume că toate oraşele civilizate se aseamănă între ele. Fiecare oraş necivilizat, însă, e necivilizat în felul său.
Treabă care se potrivește de minune și Capitalei, dar și Țării-ntregi. Sîntem în felul nostru, și, chiar dacă zicem că nu ne place… ne place!
Altfel, ne-am schimba.
Tocmai s-a petrecut o tragedie. O tragedie românească.
Să moară atîția oameni, se poate întîmpla oriunde altundeva – și chiar s-a-ntîmplat. Chiar în țări pe care le invidiem.
Bieții de ei: au murit arși, călcînd unii peste alții, încercînd să mai apuce o gură de aer. Bieții de ei: au scăpat, dar or să lupte luni și ani ca să-și revină.
Dar, bieții de noi! Pentru că noi ar trebui să facem ceva, acuma. Iar asta-i tragedia românească.
Ce-o să facem? O să ne-apucăm să ne rezolvăm socotelile cu Statul – acea entitate pe care o urîm, de care ne e frică, și cu care încercăm, fiecare, să avem cît mai puțin de-a face?
Statul sîntem noi; statul e după chipul nostru și după asemănarea noastră; Statul va fi altul cînd noi o să avem nevoie de alt Stat.
Ne e mai frică și silă de Stat decît credem. Și-i, frica și sila asta, prea adîncă în comportamentul nostru; ne-am născut cu ea, ne-au transmis-o părinții, am învățat-o împreună cu primele litere scrise, am cultivat-o odată cu prima adeverință cerută de undeva.
Frica și sila de Stat – o tragedie românească, cum am zis.
