Mă-ntreb, uneori, cum om fi reușit să trecem prin anii ‘90 fără să ne ia naiba. Ciudați ani; se întorseseră lucrurile cu fundu-n sus și totul era nou.
Nu era, desigur – dar parcă așa ne părea nouă. De fapt – fără să intru în chestiuni socio-antropologice care-ar trebui luate la puricat de alții mai pricepuți – tot ce voiam noi e să ne fie în sfîrșit bine; să păstrăm ce ni se părea c-ar merge bine, adaptînd la ce credeam că trebuie să fie capitalismul și democrația.
Ciudați ani. Încă fabricile și uzinele mergeau; încă blocurile începute de Ceaușescu se terminau; dar printre ele răsăreau buticuri și-n parcări apăreau Opeluri Rekord, Golfuri, Passaturi, Mercedesuri și BMW-urile la care tînjisem ani și ani de zile.
… au și fost anii în care ne-am dat seama că unii o să fie săraci – și-or să rămînă săraci; iar alții o să fie bogați – și-or să fie și mai bogați.
La ce ne-am repezit, ca rața la muci – cum, scuzați, se zice?
La ce n-avusesem.
Acuma aveam, în sfîrșit, congelatorul plin. Acuma ne-nchideam iar balconul. Acuma aveam și color și ce vedea pe el. Acuma aveam blugi și tricouri Lacoste. Acuma aveam și dolari și pașaport – țineți minte cozile de la pașapoarte?
Bucureștiul funcționa, adică începea să funcționeze. Metehnele-i vechi încă îl defineau. Încă nu găseai pîine lunea decît greu de tot, că se urneau fabricile cu-ncetineală. Încă lunea nu apăreau ziare – găseai doar Libertatea, care apărea la prînz. De-abia prin 91, cînd a venit Cotidianul – care se tipărea la o minune de tipografie nouă – am avut presă lunea dimineața.
Apa caldă încă se oprea vara, pentru blestemata de revizie, trei săptămîni. Și încă mai era, uneori, oprită peste zi – și venea doar la șase seara. Încă nu era bine.
Încă la momentele de vîrf lucrurile se blocau; pe 31 Decembrie, cînd toată lumea făcea curat, sarmale și duș, apa rece nu ajungea. Sarmale făcute cu apă minerală nu-i o legendă; și nici baie făcută cu zăpada adunată de pe balcon și topită-n cadă…
Încă o ciocolată străină era un lucru care putea fi admirat înainte de a fi savurat; încă se putea face roboțel din pachete de țigări; și încă o colecție de cutii de bere nu era ceva de rîs!
Dar ne mai puneam încă la coadă. Cînd umbla vorba că se scumpește pîinea stăteam două ore ca să ne luăm un sac, să avem provizii în casă…
Încă să vorbești la telefon era o aventură – era greu și-n ‘90 să ți se instaleze unul acasă, și pe stradă cele publice mergeau din doi în paișpe. Taxarea nu era nici la minut și nici la secundă; ci la impuls – și acesta ținea trei minute. În ‘94 s-au răspîndit telefoanele publice cu cartelă iar în ‘97 a apărut celularul pentru… toată lumea, prin Connex și Dialog.
Nu vreau să zic că era mai bine; că nu știu cum de reușeam să ne înțelegem și să comunicăm fără să ne dăm o sută de telefoane pe zi. Vreau doar să zic cum era.
Și era lumină, în sfîrșit – mai multă ca-n epoca de aur. Vitrine, firme, neoane. Filme la televizor și la cinematograf. Muzică la radio. Prostii – ai zice că mai multe ca azi, dar cred c-ai greși – scrise în ziare.
Ai putea zice că eram proști, dar asta ar putea lăsa impresia că acuma sîntem deștepți. Ai putea zice că nu știam nimic, dar asta ne-ar putea face să credem că acuma știm mai multe. Și nu-i nicidecum așa. Știm prea multe și nu ne dăm seama ce-i de folos din ceea ce știm.
Anii ‘90 cred c-au fost o perioadă pe care n-am vrut s-o savurăm, o clipă pe care n-am vrut s-o oprim; ne-am dorit prea tare să-i vedem ca pe o fază, ca pe o tranziție; ne-am grăbit prin ei ca să ajungem altundeva; la și mai bine.
