… peste week-end, s-a ținut în Capitală un maraton. Ca de fiecare dată, asta a adus cu sine masive blocări de străzi – chiar străzi importante.
Nu m-a afectat; pur și simplu știam de anii trecuți cam ce-nsemnează asta, așa că nu m-am deplasat prin zona centrală a Bucureștiului.
… destui oameni or fi bodogănit destule cînd s-au pomenit blocați, deviați și întîrziați în transportul public și mașinile lor personale.
Sînt, însă, convins că anul ăsta numărul celor care s-au necăjit la gîtuirea traficului auto a fost mai mic decît anul trecut.
Mda – lumea s-a mai obișnuit cu astfel de evenimente. Cu crosuri, marșuri ale bicicliștilor, maratoane.
Acum un an-doi-trei se lăsa cu pumni, parbrize sparte și cu urlete ce-acopereau mesajul frumos al activității fizice.
Bucureșteanul, în 2015, s-a mai obișnuit. Cicliști? Bine, lasă-i să treacă. Alergători? Hai, să le facem loc și lor.
E un soi de toleranță – dar nu chiar aceea bună, bazată pe înțelegere și cunoaștere. Ci acea toleranță mai de mîna a doua, aceea de boier față de capriciile sîcîitoare ale vreunui servitor: „lasă-l, dragă, și pe el, dacă-i face plăcere!”
E, totuși, un început de toleranță – ceea ce merită să luăm în seamă: nu trăim dintr-astea în fiecare zi.
Nu-nseamnă că sîntem mai buni – ci doar că nu sîntem nici pe departe o cauză pierdută; o s-o scoatem cumva noi la capăt.
