… chiar e groaznic; e cald de crăpi.
Dar asta nu-nseamnă să fugi, să te ascunzi; mai ales că, pîn-la urmă, tot trebuie să dai nasul cu lumea și cu fierbințeala ei.
Viața de corporatist e aspră, dacă omul e nevoit s-o ducă într-o zonă bucureșteană în care nu întîlnește decît altă, altă, altă și altă clădire de birouri.
Dar sînt și corporatiști care-au norocul să lucreze în oraș, ba chiar să aibă – la trei minute de mers pe jos – vreun verde parc umbros la-ndemînă.
Doar că, la prînz, aceste parcuri sînt pline doar cu bunici cu nepoți și angajați ai serviciilor de salubritate care strîng necurățeniile cetățenilor.
Zău așa, omule! Te-ai dus pe afară, prin alte țări și alte orașe și-ai văzut, la prînz, oameni ieșind din birou și citind o carte un sfert de oră, la umbră; întinzîndu-și picioarele și deconectîndu-se un pic…
Tu de ce nu ieși în parc, omule care ai posibilitate asta? Să număr parcurile unde ai wireless gratis – dacă nu poți fără laptop ori telefon? Ieși și simte lumea – zic și eu, acolo.
