Puține lucruri noi din București îmi plac așa de tare precum Calea Victoriei. Bătrîna stradă e nouă – și frumoasă. Dintotdeauna mi-a plăcut să străbat cele patru căi ale Victoriei; pentru că patru sînt, complet diferite.
Una, cînd pleci din Splai spre Piața Victoriei – pe mîna dreaptă, și alta, cînd mergi pe mîna stîngă; alta, cînd te-ntorci spre Națiunile Unite pe dreapta… și cu totul alta, cînd o faci pe stînga. Verificați și voi – și veți vedea că cine-a zis asta, cu mult timp în urmă, a avut mare dreptate. Și la fel de mare dreptate a avut cînd a asemuit Calea asta cu… o carte. O carte, dac-o străbați de la cap la coadă; o nuvelă, dacă mergi pe ea doar dintr-un cap pîn-pe la mijloc; și o povestioară, dacă intri pe ea cale de două-trei intersecții…
Ei, așa-i Calea Victoriei – mereu frumoasă; dar frumoasă ca azi, parcă n-a fost niciodată. Ce aer, ce liniște, ce desfătare pentru toți care au și mai ales… n-au treabă pe ea!
În sfîrșit, pietonul nu se mai furișează pe lîngă ziduri, agasat de mașini; biciclistul are fîșia lui, liberă, și poate saluta din mers șoferul rămas între mașinile din față și spate…
Dar și șoferul e mai fericit azi pe Calea Victoriei. Nu mai are nevoie să croșeteze benzile; o ține liniștit pe-a lui și merge mai relaxat și mai cuminte, avînd și vreme să se bucure de frumusețea locului. Da! mie îmi place, azi, să conduc pe Calea Victoriei.
Calea Victoriei are pomișori tineri pe margine, care deja încearcă deja să dea umbră; și flori, flori, flori nenumărate… Nu prea stă-n poză la mine, nu știu cum să zic – dar la mirese se pare că e potrivită, ca fundal…
